Marele Ecran

miercuri, 5 martie 2025

Doc-minică 2: "Sunt o femeie normală și o luptătoare"

MARIA GLIGA, PROTAGONISTA DOCUMENTARULUI 'MÂINE MĂ DUC'

"Acum, veți auzi vocea femeilor din Estul Europei, care lucrează ca îngrijitoare în Austria". În 8 Martie 2021 o româncă dintr-o comună de 4000 de locuitori din Transilvania și-a strigat revolta la un protest în centrul Vienei. Maria Gliga (46 de ani) este protagonista documentarului Mâine mă duc /Tomorrow I leave realizat timp de 4 ani de Maria Lisa Pichler și Lukas Schoffel. Din comuna Ibănești (Mureș), Maria face 1000 de kilometri pentru a îngriji vârstnici în Austria. Duminică, 9 martie, va parcurge un drum lung și pentru o discuție cu publicul din Timișoara, după film. Într-un mesaj de ieri, regizoarea Maria Lisa Pichler, ne-a transmis că Maria Gliga este cea mai în măsură să vorbească despre film: "Femeile puternice, ca Maria, dau totul pentru familia lor." Am vrut să o cunoaștem mai bine, așa că i-am luat un scurt interviu.

Marele Ecran: Dacă ar fi să aflăm câte ceva înainte de întâlnirea de duminică, cine e Maria Gliga?

Maria Gliga: Soție, mamă... În timpul liber activez într-un ansamblu folcloric. Sunt o femeie normală și o luptătoare.

M.E. Cum ați ajuns să luptați pentru drepturile dumneavoastră și ale altor femei?

M.G. Pentru că nu suntem respectate de autorități. Nu avem o legislație clară care să reprezinte îngrijitoarele în Austria. La fabrică, după opt ore, vii acasă îți vezi de ale tale. Meseria asta te încarcă și emoțional. E fals numită 24 din 24. Noi avem dreptul la pauză și la opt ore de somn pe noapte. La agenție, clientului i se spune: "plătești și asta îți face toate, 24 din 24". Atunci pacienta își permite să te trezească oricând, la orice oră. Majoritatea femeilor nu-și cunosc drepturile. În Austria lucrăm cu un fel de PFA, cum i se spune în România, și avem drepturi: trebuie să ne negociem singure pauza, salariul. Dar suntem fals informate și condiționate de agențiile din România. E o întreagă tragedie.

La început am fost activă pe Facebook pe grupurile de îngrijitoare. Am dat sfaturi multor îngrijitoare, le-am deschis ochii: aveți drepturile astea, nu vă lăsați. Femeile nu vorbeau de frica agențiilor intermediare. Încercau să ne închidă gura, să ne intimideze.

Așa am ajuns să fiu printre primii membri activi al unei asociații, DREPT pentru îngrijire. Pe urmă ne-am unit forțele cu asociația similară a slovacelor (IG24). În asociație avem și multe activiste care ne susțin, care ne-au ajutat să pregătim dosare când am mers la Guvern. Ne luptăm și pentru a convinge autoritățile austriece pentru o legislație mai clară în privința îngrijitoarelor.

M.E. S-a schimbat ceva de când aveți o voce?

M.G. Da, în special în mafia asta a comisionarilor. Luau jumătate din banii femeilor și nici măcar nu erau agenții. Aveau cod CAEN de firmă de transport. Contracte semnate prin benzinării, comisioane date prin autobuz, fără chitanță. Nici familiile austriece nu știu. Ei iau de bun ce le zice agenția, care încasează comisioane și de la familiile pacienților și de la îngrijitoare. Între timp s-au deșteptat femeile și nu mai acceptă. Își povestesc experiențele.

Ne cereau ajutorul în privat când nu-și primeau banii sau rămâneau în stradă. Atunci interveneam, negociam pentru ele. Ajutam în timpul liber, când eram acasă. Erau femei în vârstă care nu știau să trimită un e-mail. Le-am pus hârtii la dispoziție. Tot timpul eram la telefon. Mi-a fost foarte greu.

M.E. Cum a fost să vă vedeți povestea familiei pe ecran?

M.G. Am avut emoții. Le-am zis regizorilor că au arătat numai dărăpănăturile (râde). N-ați arătat casa mea, numai o imagine la urmă. O să mă facă lumea cu oțet, că am făcut România de râs. Adevărul e că noi, după câțiva ani de muncă acolo, suntem vai și amar. Noi n-o să ne permitem să punem pe cineva să ne îngrijească.

M.E. De ce ar fi important să vină lumea duminică la film?

M.G. Nu știu, o să aflu din reacția oamenilor și din ce mai șușotesc în sală (râde). Eram în public în Austria la film și aud un domn austriac că zice: undeva la granița între bogăție și sărăcie. Maria cu Lukas (regizorii) când au venit la noi în România or zis că e cu 180 de grade diferit față de ce știau. E mult mai bine, mai frumos.

M.E. Cât timp au filmat cu dumneavoastră?

M.G. Au fost de vreo șapte ori în România pe parcursul a 3 ani.

În afară de Maria Gliga, la finalul proiecției de duminică (ora 19.30) va participa și Monica Moldovan, fondatoarea The Care Hub. Biletele pot fi achiziționate din timp de pe site-ul cinema Studio. Premiera este în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac și face parte din seria Doc-minică, un program dedicat filmului documentar, în parteneriat cu Ceau, Cinema, Cinema Studio și susținut de Groupama.

Interviu consemnat de Lucian Mircu

duminică, 23 februarie 2025

Jurnal de Berlinale

Timișoreanul Cosmin Mihai merge de mulți ani la festivaluri de film din țară și străinătate. Evident, e nelipsit de la Ceau, Cinema! și de la proiecțiile organizate de-a lungul anilor de Marele Ecran. În primul an de pandemie, când nu era sigur dacă festivalul se poate organiza, s-a oferit să contribuie cu o sumă din buzunarul său. Amintim asta ca să înțelegeți ce fel de cinefil este. Zilele acestea s-a întors la Berlinale și a ținut un jurnal de festival, în primul rând pentru el. Ne-am oferit să îl publicăm aici, nu doar pentru premierele mondiale văzute de Cosmin (între care și un 'Urs' de Argint), ci și pentru că e o plimbare prin mai multe secțiuni și mai ales un tur kino-arhitectonic al Berlinului, cu spațiile sale de proiecție (de mii de locuri), strategii de a pune mâna pe bilete și alte tips & tricks de la un veritabil festivalier.

Fusesem la Berlinale și în 2019, într-un februarie neașteptat de blând, cu soare și temperaturi de peste 10 grade. Încă mai am fotografiile de la acea ediție, purtând doar un sacou. Anul acesta, însă, am ajuns pe 14 februarie, imediat după o ninsoare zdravănă. Cerul senin și temperaturile negative m-au însoțit pe toată durata festivalului.

Am ales să stau în vestul Berlinului, în Charlottenburg, la doar zece minute de mers pe jos de Zoo Palast – cinematograful care, până în anul 2000, găzduia inclusiv proiecția de deschidere a Berlinalei. De 25 de ani, însă, festivitatea inaugurală s-a mutat în Potsdamer Platz, la Berlinale Palast.

Program

În weekendul dinaintea festivalului, am studiat programul și mi-am marcat filmele favorite. Am ales, în mare parte, producții non-europene, cu prioritate pentru cele asiatice, concentrându-mă pe secțiunile Competition, Berlinale Special și Perspectives.

Spre deosebire de TIFF-ul nostru de la Cluj, Berlinale, ajuns la a 75-a ediție, nu are o aplicație de smartphone dedicată, lucru surprinzător pentru un festival de asemenea anvergură. În schimb, site-ul oficial încearcă să compenseze acest lucru, dar e greoi și contraintuitiv. Încă o dovadă că Germania, și odată cu ea întreaga Europă, rămâne în urmă la capitolul digitalizare.

Bilete

Biletele se pun în vânzare cu trei zile înaintea proiecțiilor, la ora 11:00 (ora României). Pentru 14 februarie, am decis să le cumpăr direct la fața locului, în funcție de cum decurgea transferul Timișoara – Berlin.

Pe 12 februarie, urma să țin o prezentare la serviciu exact la ora lansării biletelor. După ce mi-am încheiat treaba, erau deja epuizate 95% dintre biletele disponibile pe site-ul festivalului pentru cele 90 de spectacole din prima zi. Așa că, a doua zi la 10:50, eram deja logat pe site și pe Eventim, pregătit să dau refresh continuu. Am repetat procesul până la ora 11:00, moment în care sistemul s-a blocat. Când și-a revenit, pe la 11:10, aproape toate biletele pentru cele 120 de spectacole din ziua de 14 erau din nou vândute.

M-a surprins cererea uriașă, mai ales având în vedere că exista o limită de două bilete per persoană. Singura mea speranță era să găsesc bilete la fața locului. La primul cinema unde am ajuns, însă, am aflat că vânzarea se făcea exclusiv online.

În mod neașteptat, în ziua dinaintea proiecțiilor au început să apară bilete la filme care fuseseră sold-out. Nu știu dacă au schimbat sălile sau dacă s-au eliberat locuri, dar am fost bucuros să prind bilete chiar și la filmele pe care mi le propusesem să le văd.

Spații de proiecție

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la Festivalul de Film de la Berlin este că, pentru a ajunge la proiecțiile dorite, trebuie să explorezi orașul dincolo de traseele turistice obișnuite. Așa ajungi să-l cunoști într-un mod mai autentic.

Anul acesta, am descoperit Uber Platz - cunoscut până în 2024 drept Mercedes Platz - o zonă modernă, construită în 2018 în stil industrial. Aici se află hoteluri, restaurante, cinematografe și Uber Arena, o sală de 17.000 de locuri destinată concertelor și evenimentelor sportive de anvergură.

Spațiul de care m-am atașat, însă, a fost Uber Eats Music Hall. Am urmărit patru proiecții aici, într-o sală multifuncțională care poate găzdui 2.200 de spectatori pe scaune sau 4.500 în picioare. Obișnuit cu săli de maxim 500 de locuri, mă temeam că voi pierde atmosfera intimă specifică cinematografelor dedicate proiecției de film. Însă, în ciuda dimensiunilor, toate cele patru spectacole au rulat cu sala plină, iar atmosfera a fost surprinzător de liniștită - fără foșnete, ronțăieli sau șușoteli. Doar câte un strănut rătăcit de sezon și aplauzele de la început și sfârșit.

Într-o dimineață, am avut o discuție cu o cinefilă născută în Rusia, dar stabilită în Praga de la 16 ani, care a venit la Berlin special pentru festival. M-a abordat inițial în germană și mi-a dezvăluit strategia ei: preferă să cumpere bilete pentru trei-patru filme consecutive, însă toate în aceeași sală. Această abordare comodă din punct de vedere logistic lasă însă selecția filmelor în mâinile organizatorilor. Oricum, spunea ea, la Berlinale nu riști să dai peste vreun film prost.

Un detaliu important despre Berlinale: deși este un festival german, subtitrările sunt aproape exclusiv în limba engleză. Doar o mică parte dintre filme beneficiază și de traducere în germană. La o proiecție matinală, am asistat la un film cu traducere live prin difuzoarele din sală, ceea ce mi-a amintit de sistemul de la Teatrul German din Timișoara - doar că acolo măcar puteai să-ți scoți căștile.

Filme

vineri, 14 februarie

Das Licht

Primul film vizionat a fost Das Licht. Parte a secțiunii Berlinale Special, pelicula a fost prezentată în deschiderea festivalului, la Berlinale Palast, și surprinde drama unei familii moderne aflate în proces de dezintegrare. În introducerea făcută publicului înainte de proiecție s-a vorbit despre familia germană, însă subiectul poate fir ușor extins la societatea modernă. Cei patru membri ai familiei Engels duc vieți separate sub același acoperiș, iar interacțiunile dintre ei sunt limitate și întâmplătoare. Moartea menajerei o aduce în casă pe Farrah, iar prezența ei schimbă dinamica familiei. Filmarea se desfășoară în Berlin, sub o ploaie continuă, fapt care amplifică sentimentul de izolare și tensiune dintre membri. A fost o bucurie să-l revăd pe Lars Eidinger, un actor care mi-a atras atenția în filmul Sterben, premiat cu Ursul de Argint la ediția de anul trecut.

sâmbătă, 15 februarie

The Botanist

A doua zi, m-am trezit devreme pentru a viziona Botanistul, un film din Republica Populară Chineză, programat la ora 9:30 la emblematicul Zoo Palast 1, parte a secțiunii Generation K Plus. Acest cinematograf, situat lângă parcul Tiergarten, păstrează tradiția, însă a fost renovat la cele mai înalte standarde. Interiorul său elegant, cu mochetă groasă și scaune care se rabatează generos, transformându-se în adevărate fotolii, contribuie la o experiență de vizionare deosebită.

Povestea filmului se desfășoară în Xinjiang, aproape de granița cu Kazahstanul, și îi are ca protagoniști pe Arsin, un băiat de origine cazahă, și pe Meiju, o tânără chinezoaică han. Împreună, ei explorează natura, parcurgând colinele aride ale unui sat izolat din vestul extrem al regiunii. Filmul creează o experiență aproape senzorială, combinând cu măiestrie imaginea și sunetul pentru a reda frumusețea tactilă a peisajului.

Pe fundalul acestei atmosfere poetice, Arsin asistă neputincios la suferința fratelui său, care s-a întors acasă după mai mulți ani petrecuți la Beijing și care încearcă să rămână conectat la realitatea urbană – deși, în sat, semnalul telefonic este prezent doar în vârful celui mai înalt deal. Această imagine m-a făcut să-mi amintesc de filmul The Wind Will Carry Us al lui Kiarostami, adăugând un plus de profunzime momentului.

În cele din urmă, Arsin se confruntă cu vestea plecării lui Meiju, care urmează să se mute la peste 4.500 km distanță, în Shanghai. Acest contrast puternic între lumea rurală din vestul Chinei și expansiunea industrială a estului subliniază o dramă tăcută, dar tot mai actuală, a satelor aflate în umbra modernizării.

Filmul a câștigat The grand prix of the international jury for the best film în sectiunea sa.

Living the Land

Aceeași temă a tranziției de la tradiție la modernitate este explorată și în Living the Land, tot din China, proiectat în fața a peste 2.200 de spectatori la Uber Eats Music Hall, în competiția principală.

Dacă filmul de dimineață avea o abordare lirică, acesta surprinde în mod direct tradițiile satului chinezesc. Ne poartă prin ritualurile funerare -înmormântare și deshumare- dar și prin obiceiurile de nuntă. În paralel, aduce în prim-plan aspecte problematice ale societății tradiționale, precum alcoolismul, căsătoriile aranjate de părinți și politica unicului copil, abandonată în 2015. În contrast, filmul explorează și realitatea orașelor chinezești de azi, unde stresul și munca excesivă definesc viața cotidiană.

Filmul a caștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor.

The Best Mother in the World

La prânz, am descoperit un nou spațiu dedicat proiecțiilor: Haus der Berliner Festspiele. Situată în vestul Berlinului, această clădire modernă găzduiește o sală impresionantă, cu peste 1.200 de locuri. Și, cum era de așteptat, la proiecția The Best Mother in the World din secțiunea Berlinale Special, sala a fost plină.

Regizoarea braziliană Anna Muylaert, cunoscută pentru The Second Mother, filmul care i-a adus premiul cel mare în secțiunea Panorama în 2015, revine cu o poveste puternică despre condiția femeii în Brazilia - o temă ușor de extrapolat nu doar la societățile tradiționale, ci și la cele moderne.

Pentru a scăpa dintr-o relație abuzivă, Gal își ia cei doi copii, Rihanna și Benin, îi urcă într-un cărucior și pornește într-o călătorie prin Sao Paolo care se sfârșește la un meci al lui Corinthians. Filmul oferă o perspectivă dură asupra dificultății de a rupe astfel de cicluri abuzive, dar și asupra sistemului precar de reciclare - aici, atât la propriu, cât și în sens metaforic.

Shirley Cruz face un rol excepțional, iar prezența ei la sesiunea de Q&A de la final a meritat fiecare minut.

duminică, 16 februarie

Ari

Poate cel mai sensibil și intim film pe care l-am văzut anul acesta la Berlinale a fost producția franco-belgiană Ari, proiectată în secțiunea Competition la Uber Eats Music Hall.

Ari, un tânăr învățător, încă locuiește împreună cu tatăl său la 27 de ani. În timpul unei lecții pe care o predă la clasele primare, sub privirile inspectorului, suferă un atac de panică fiind incapabil să continue lecția. Momentul pune în lumină fragilitatea sa emoțională și îl determină să renunțe la job. Decizia generează un conflict major cu tatăl său, care îl alungă din casă.

Ari, interpretat de Andraic Manet, alege să vorbească copiilor de 6 ani despre Robert Desnos, un poet suprarealist, menționându-le acestora despre relația sa cu André Breton și dependența de opiu, elemente care reflectă starea de alienare profundă în care se află personajul la acel moment.

Rămas fără un loc stabil, Ari pornește într-o călătorie în care se reconectează cu vechii săi prieteni. Din dialogurile lungi și intense, adesea greu de urmărit de către privitor, reiese un caracter profund emoțional și nesigur, aflat într-o continuă reflecție asupra prezentului și viitorului său. Un suflet blând ce parca traversează viața într-o stare de somnolență. Această atitudine poate fi explicată prin suferința provocată de pierderea mamei, cu care avea o legătură profundă, aspect evidențiat încă din prima scenă, în care ambele personaje apar într-un close-up intim. Cu toate că Ari își exprimă frustrarea la fiecare interacțiune, tânărul rămâne un suflet bun, mereu plin de admirație față de viață.

Holding Liat

Ari s-a terminat la 19:30, așa că trebuia să traversez Berlinul, din est spre Charlottenburg, în vest, pentru a ajunge la documentarul Holding Liat, proiectat la cinema Delphi. Am ajuns cu 20 de minute înainte de începerea proiecției, ceea ce spune totul despre cât de bine interconectate sunt diversele zone ale capitalei germane.

În aceeași zi, aflasem că urma o grevă generală a BVG pe 20 și 21 februarie și nu-mi puteam imagina ce-aș fi făcut într-o astfel de situație.

Revenind la film: Liat Beinin Atzili, o femeie cu origini israeliano-americane, și soțul ei, Aviv, sunt răpiți pe 7 octombrie 2023, în timpul masacrului organizat de Hamas într-un kibbutz din sudul Israelului, aproape de granița cu Fâșia Gaza. Documentarul urmărește lupta tatălui ei, Yehuda Beinin, de a convinge autoritățile americane să intervină pentru eliberarea celor peste 250 de ostatici. Prin implicarea directă a președintelui Joe Biden, Liat este eliberată după 54 de zile de captivitate.

La finalul proiecției, atât Liat, cât și tatăl ei au urcat pe scenă pentru un dialog cu publicul. În ciuda momentelor teribile prin care au trecut, discursul lor a fost unul echilibrat, lucid, empatic, dar și critic față de modul dezastruos în care Israelul a gestionat conflictul în zilele următoare atacului.

Holding Liat a câștigat Berlinale documentary award precum și Prize of ecumenical jury la sectiunea Forum.

luni, 17 februarie

Parental Leave

În poza de mai sus tocmai ieșisem de la Parental Leave, filmul de debut al Alissei Jung, actriță și medic pediatru german, proiectat în cadrul secțiunii Generation Plus. Pelicula explorează relația dintre Leo, o adolescentă de 16 ani, și tatăl ei, interpretat de Luca Marinelli, soțul regizoarei.

Tu cum ai reacționa, ca părinte, dacă într-o zi te-ai trezi față în față cu fiica ta, pe care nu ai întâlnit-o niciodată? Sau, dacă ai fi în locul ei și ai avea doar câteva ore la dispoziție, ce ai vrea să afli despre tatăl tău? Ce întrebări i-ai pune, știind că fiecare răspuns ar putea schimba tot ce credeai despre el sau despre tine? Sau poate e mai sigur să renunți, pentru că adevărul nu e întotdeauna confortabil. Și-atunci, de ce să nu lași întrebările deoparte și să trăiești fiecare secundă din acest timp prețios împreună?

Lângă mine cineva a început să plângă încă din primele minute. Mi-a luat un efort să păstrez rânjetul ăla pe față pentru poză.

Little Trouble Girls (Cinema Colosseum)

Debutul în lungmetraj al slovenei Urska Djukic se evidențiază prin abordarea delicată și profundă a universului adolescentin. Filmul o urmărește pe Lucia, o elevă introvertită de 16 ani, care, alăturându-se corului de fete al unei școli catolice, se confruntă cu provocări neașteptate și transformări interioare.

Djukic trateaza cu sensibilitate subiecte complexe precum identitatea, sexualitatea și tensiunile generate de convențiile rigide ale mediului religios. Întâlnirea dintre Lucia și Ana-Maria, o figură enigmatică și mai matură, adaugă filmului o dimensiune suplimentară, provocând-o pe Lucia să iasă din zona ei de confort și să exploreze noi orizonturi emoționale.

Secvențele în care Lucia dezvoltă o pasiune discretă pentru unul dintre constructorii implicați în restaurarea mănăstirii – locul ales pentru repetiții intense ale corului – sunt realizate cu o delicatețe care subliniază contrastul dintre inocența ei și dorința de a descoperi lumea dincolo de limitele impuse de educația strictă.

Finalul mistic al filmului lasă spectatorul cu întrebări deschise și cu senzația unei călătorii nesfârșite spre autocunoaștere. Little Trouble Girls nu doar că explorează universul emoțional al adolescenței, dar pune și sub semnul întrebării normele sociale, invitând la reflecție asupra modului în care convențiile pot influența identitatea personală.

În cadrul secțiunii Perspective, Festivalul de la Berlin oferă o platformă pentru tinerii regizori debutanți, permițându-le să-și expună viziunea cinematografică. Înainte de acest lungmetraj, Urska Djukic a regizat trei scurtmetraje, cel mai recent fiind Granny's Sexual Life, care a adunat numeroase premii internaționale, inclusiv Premiul Cesar pentru cel mai bun scurtmetraj de animație în 2023.

Little Trouble Girls a câștigat Premiul Juriului Fipresci la sectiunea Perspective.

*o corespondență de Cosmin Mihai de la ediția cu numărul 75 a Berlinalei

miercuri, 5 februarie 2025

"Nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva"

EUGENE BUICĂ, DESPRE "MRS. BUICĂ"

Unul din motivele pentru care am decis să pornim programul Doc-minică a fost tocmai pentru a putea vedea la Timișoara filme precum "Mrs. Buică" (2023). "Impertinent", "emoționant", "tulburător", "inconfortabil", a fost numit în multe feluri, cu siguranță nu te lasă rece. După 24 de ani de la prima filmare, Eugene Buică a finalizat documentarul foarte personal "Mrs. Buică", ce are ca punct central conflictele din interiorul familiei sale. În căutarea unei invitații mai personale publicului timișorean, am vorbit cu regizorul care va fi prezent la Timișoara duminica aceasta. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că ai un film? Care a fost declicul?

Eugene Buică: În ‘98 am filmat nunta fratelui meu și acesta era motivul venirii în România, împreună cu părinții. I-am filmat și pentru a avea niște probe, un document privind dinamica din familia mea. Nu știam că o să am un film, dar intenția era acolo. Nu neapărat sa fac un film “din ei”, dar să fiu sincer. Adică sa aflu mai în adâncime cine sunt oamenii ăștia și, dacă iese un film, ok. În 2000 am avut o abordare mult mai profesionistă, când m-am dus la New York de Crăciun. A început mai concret lucrul la film, cu camere profesioniste și DP (director de imagine, n.n).

Marele Ecran: A fost un mod de a-i descoperi pe părinții tăi.

Eugene Buică: Da, exact. Dincolo de asta am putut să spun cu obiectivitate: "chiar dacă sunt părinții mei, ăsta e un material foarte bun. Ar vorbi și altora. Sunt niște arhetipuri."

Marele Ecran: Spuneai undeva că suntem de peste 70 de ani în trauma asta moștenită. De ce?

Eugene Buică: E cam intrată în ADN, nu-i o chestie de care scapi. Nu știu cum a intrat în oasele oamenilor, și ale mele, dar o văd în jur. Se dă mai departe la copii. Este un mister pentru mine de ce are atâta forță trauma asta.

Marele Ecran: De ce crezi că e important ca filme cum e al tău, și alte documentare independente, să ajungă la cinema?

Eugene Buică: Lucrurile care sunt mai greu de digerat, ca o pilulă sau vitamină, poate nu ne place gustul lor, dar ne fac bine. Ne simțim bine într-un mod mai adânc. Trăim într-o cultură care ne încurajează să căutăm și să primim sentimentele bune în moduri foarte facile. “De ce să-mi bat capul, că am muncit azi. Hai să merg la un film mult mai comercial. Știu ce se va întâmpla acolo”. E ca un fast food, nu te gândești la nimic și, gata, ai plecat.

E greu ca oamenii să-și dea seama că le e sete, dar beau tot apă sărată. "Poate trebuie să beau o apă pură. Nu asta sărată care mă face să mă tot întorc, dar nu-mi satisface setea."

E și frica de necunoscut. "Cum poate să-mi placă ceva necunoscut despre oameni necunoscuți? Sau să-mi facă bine, să mă scoată din ale mele? Cum poate să facă asta un film documentar și nu o face un film de Hollywood, de 200 de milioane de dolari?"

Marele Ecran: E și un fel de amorțire a noastră? O fugă poate de a simți lucrurile astea? Știm că o să ne doară și preferăm să nu...

Eugene Buică: Cu siguranță. Ce face consumerismul? Ne amorțește. Ne promite fericire, dar ne oferă amorțire. Scopul e să rămânem amorțiți și să consumăm mai mult. Revenind în România, mă deranjează că America a avut așa o influență și că amorțirea asta este “singura cale spre fericire”. Mulți tineri nu mai au o viață spirituală, fiindcă odată cu negarea Bisericii l-au negat și pe Dumnezeu. Nu am soluții din păcate.

Marele Ecran: Pare că înlocuim nevoia de spiritualitate cu teorii ale conspirației...

Eugene Buică: Teorii ale conspirației. Consum de Tik Tok, știri, McDonalds. Haine. Mașini. Cu asta a fost înlocuită setea aia. Poate există și alte căi. Cine a venit la "Mrs Buică" foarte greu să nu aibă o experiență mai adâncă. Poate unii s-au simțit insultați de limbaj: cum să se vorbească așa la cinema? Dar nimeni nu a rămas neutru. Asta le putem garanta spectatorilor: nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva.

Documentarul independent "Mrs. Buică" va fi văzut în premieră la Timișoara la Cinema Studio, în prezența regizorului, duminică, 9 februarie, de la 19.30.

Eugene Buică, regizorul şi unul dintre protagoniştii filmului, s-a născut în București, iar la vârsta de zece ani s-a mutat împreună cu familia la New York. După ce a finalizat cursurile Universității din Pennsylvania, a absolvit The Neighborhood Playhouse în New York, unde l-a avut ca profesor de actorie pe legendarul Sanford Meisner.

Ca actor, a avut roluri în peste 50 de spectacole de teatru, filme, seriale de televiziune și reclame. Apariții notabile pe scena teatrelor includ "The Sound of Music" pe Broadway, "Coriolanus" la McCarter Theater din Princeton sau "The Swan" la Lincoln Center, în Manhattan. În ceea ce privește apariţiile în filme, merită menționate "Glass Necktie", "The Group", "Merchants of Venus", "Float", și, cel mai recent, "Jolt" cu Kate Beckingsale. Iar ca seriale: "ER", "Goode Behavior", "Days of Our Lives" sau "Becker".

Între anii 2000 și 2019, Eugene Buică a fost fondator şi director artistic al Academiei de Actorie The Acting Corps, de care au beneficiat atât comunitatea americană, cât și cea internațională, pregătind un număr de peste 4.700 de actori.

marți, 4 februarie 2025

Marele Ecran prezintă Doc-minică

MRS. BUICĂ DESCHIDE SERIA

Dacă la 17 ani nu te simți aventuros, atunci când? Atâția ani împlinim cu Marele Ecran în 2025. Ne-am transformat în tot acest timp, la fel ca lumea din jurul nostru. De la un blog colectiv de cinema, la producție de film, purtați de energia unui festival și a unei comunități. După ce obiectivul de a avea un cinematograf de artă la Timișoara a fost îndeplinit, ne-am pus din nou întrebări existențiale. Care mai e rolul asociației Marele Ecran în peisajul cultural local? Răspunsul a venit treptat și natural, pe măsură ce membrii asociației s-au apropiat de filmul documentar, în ultimii 5 ani. În zona aceasta simțim că putem contribui și explora, ca de obicei, împreună cu publicul timișorean. De-a lungul timpului ați fost alături de noi, ca spectatori sau ca susținători activi ai asociației (voluntari, parteneri, contributori etc.). Vă invităm de acum într-o nouă aventură. Împreună cu prietenii vechi de la Ceau, Cinema! ne-am gândit să extindem pe tot parcursul anului secțiunea Doc-minică (ziua de duminică din festival este dedicată de 8 ani documentarelor). La fel de natural este ca proiecțiile lunare să se desfășoare la Cinema Studio, de care ne simțim legați. În plus, ni se alătură Groupama Asigurari, alt partener implicat în proiectul de reabilitare a cinematografului. Ne unește dorința de a cultiva gustul publicului pentru documentare. Știm că acest public există la Timișoara. Sperăm să-l vedem încă din 9 februarie, la filmul cu care deschidem seria - Mrs. Buică, unul din cele mai tulburătoare documentare ai ultimilor ani. Pe larg, în comunicatul de presă de mai jos.

Tradiţionala secţiune Doc-minică de la Ceau, Cinema!, dedicată documentarelor, se extinde şi în afara festivalului, pe tot parcursul anului, printr-o serie de proiecţii lunare cu filme, în principal româneşti, care se vor vedea în premieră la Timişoara şi, uneori, vor fi urmate de discuţii cu invitaţi.

Programul este curatoriat şi organizat de Asociaţia Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema! şi Cinema Studio şi cu sprijinul Groupama Asigurări.

Seria de filme va începe duminică, 9 februarie, cu proiecţia documentarului “Mrs. Buică” (2023), în prezenţa regizorului Eugene Buică. Co-producţie România-SUA, documentarul spune povestea unei familii obișnuite care, în perioada comunismului, reușește să emigreze în SUA, în căutarea Visului American. Cu doi copii după ei, domnul și doamna Buică sunt doi români ajunși într-o țară nouă fără să reușească să scape de instinctele spiritului lor balcanic. Iubirea lor, scandalul, tragediile și chiar destrămarea familiei în sine sunt surprinse fără filtru de ochii și obiectivul fiului lor cel mic, care documentează totul.

“Mrs. Buică” a avut premiera la Festivalul Astra de la Sibiu, iar anul trecut a primit două nominalizări la Premiile Gopo, pentru cel mai bun documentar şi cel mai bun debut.

Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul cinemastudio-tm.ro.

“Filmele documentare ne ajută să înțelegem mai multe despre lumea în care trăim. Curajoase și revelatorii, ele sunt astăzi mai necesare ca oricând. Inițiem acest program pentru că documentarele independente, de autor, intră rareori în distribuție la Timișoara, deși merită descoperite de publicul larg. Iar Cinema Studio e cea mai potrivită casă pentru Doc-minică”, spun reprezentanții asociației Marele Ecran.

Secţiunea Doc-minică, sau ideea de a dedica filmului documentar o zi din festival, are o tradiţie de opt ani la Ceau, Cinema!Marele Ecran a co-iniţiat şi, timp de nouă ediţii, a co-organizat festivalul, alături de Pelicula Culturală. Cele două asociaţii se numără printre partenerii implicaţi în conceperea proiectului de reabilitare și refuncționalizare a Cinema Studio, care s-a redeschis pentru public la sfârşitul lui 2024. A 12-a ediţie a Festivalului Ceau, Cinema! va avea loc între 16 şi 20 iulie.

luni, 30 decembrie 2024

Anul vechi care a fost pe Marele Ecran

4 DIN 2024

"Hai să alegem 4 filme cu care rămânem din 2024" a propus Felix, apoi evident că ne-am abătut toți de la regulă. Titlurile menționate mai jos sunt aproape toate încărcate de aerul ciudat al prezentului, de la haosul din lume și mesianism la apocalipsa unui pisic. Chiar dacă anul a fost tulbure și am scris foarte puțin aici, am văzut în 2024 finalizarea unor proiecte de cursă lungă, în care colectivul Marele Ecran a fost implicat de la început. Între timp am împlinit și 16 ani de activitate. Iar acum, filmele.

ADINA BAYA

All We Image As Light. Poetic, languros estetic, cu dragostea bântuind latent pe traseele sinuoase ale personajelor, filmul a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase descoperiri de anul ăsta, o mică bijuterie cinematografică. Cu legăturile complexe și întortocheate dintre personaje, analizate blând cu camera neintruzivă a lui Payal Kapadia, care face totodată și un portret plin de culoare al Mumbai-ului, cu toate contrastele sale surprinzătoare și cu tușe sociale trasate discret, dar pregnant.

Anora. Pentru finalul absolut răvășitor, care dezvăluie personajul în toată fragilitatea lui, ca miezul moale al unui fruct țepos. M-a rupt acea scenă de la sfârșit (după un film la care altfel am râs suficient) și am recunoscut în protagonistă atâtea alte personaje feminine cu vulnerabilitate bine-bine ascunsă sub straturi multe și groase (de machiaj, haine cu sclipici, înjurături și forță afișată ostentativă, replici tăioase și palme împărțite simbolic în stânga și în dreapta).

Anul Nou care n-a fost. Aveam mare nevoie de un film nou care să descrie Revoluția și cum arăta România în preajma izbucnirii ei. Știu, mai avem filme cu teme similare, dar căutam unul care să fie și pentru prietenii mei necinefili sau care nu cunosc România suficient de bine, și pentru nativii digitali printre care mă învârt toată ziua (care poate nu au antrenamentul vizionării unor cadre lungi în care se mănâncă ciorbă, de exemplu, ci au creierul modelat de social media și vor cadre dinamice, dramă, râs și gratificări rapide), dar care să fie totuși plin de miez, adică să te facă să simți exact ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat. Acum am așa ceva.

Anul Nou care n-a fost

FELIX PETRESCU

Critical Zone. O poveste parcă scrisă de un daoist suprarealist iranian, mi-a adus aminte de Chuang Tzu și gândurile lui despre fluture. Filmul meu favorit din 2024. Puteți să-l vedeți cu ochii închiși sau în alte stări alterate.

Caught by the tides. Unul din cei mai iubiți cineaști autori contemporani în ograda mea e Jia Zhangke. Am văzut tot ce a făcut și o să încerc sa fiu viu să pot vedea si ce o să mai facă. Un film care te scufundă într-un ocean de mister și tristețe, o poveste care schimbă obiectivul de pe decor pe subiect cu o ușurință fantastică. O poveste a Chinei în ultimii 20 de ani spusă prin colaje intime. Dureros de intim. Să nu-l ratați!

Flow. Rar când animalele nu sunt antropomorfizate și ridiculizate cu dialog șmecher în filmele de animație! Ăsta e unul din cazuri. Apocalipsa si post-apocalipsa trăită din punctul de vedere al unui pisic. Mistica pisicească e fascinantă. Un film independent și trippy. De văzut cu cei mici daca aveți, dacă nu, de văzut oricum!

Chime. Horrorul anului pentru mine. Maestrul Kiyoshi Kurosawa face aici un film mic și bun. Mai degrabă un exercițiu cinematografic decât un film solid dar suficient de rece și straniu ca să lase fiori și gânduri fantomatice pentru un an întreg.

+BONUS 4 recuperări tare bune (văzute anul ăsta)

Simone Barbes or Virtue

Black Gravel

Die Bergatze

Welcome, or no tresspasing

Simone Barbes...

IONUȚ MAREȘ

Din diverse motive, n-am apucat să văd încă toate filmele din 2024 considerate importante (cel mai mare regret e “The Brutalist” de Brady Corbet; în schimb, pot să spun că am bifat “The Room Next Door” de Pedro Almodóvar, dar nu e printre favorite). Ce să mai zic de potenţialele diamante ascunse prin multiplele şi stufoasele secţiuni ale principalelor festivaluri.

Am ajuns totuşi la câteva zeci bune dintre titlurile care au avut premiera mondială în acest an, şi exclusiv dintre acestea mi-am ales top ten-ul. Unele s-au văzut deja în distribuţie sau în festivaluri la noi, altele vor ajunge foarte probabil anul viitor.

Pe unele le-am ales pentru că m-au emoţionat puternic (şi în moduri neaşteptate), iar pe altele, pentru că m-au fascinat îndrăzneala şi inventivitatea lor. Toate sunt de ficţiune (uneori infuzată de documentar), cu o singură excepţie - chiar prima poziţie, care ar fi documentar (însă acel film e atât de special şi de greu încadrabil, încât astfel de etichete sunt limitative în cazul lui).

Anora

Retrospectiv, toate mi se par teribil de ancorate în aerul vremurilor ciudate pe care le trăim. La final am adăugat şi două recuperări din 2023 pe care le-aş fi inclus probabil în top ten-ul de anul trecut, dacă le-aş fi văzut la timp. Pentru că e vacanţă, n-am mai avut chef şi energie de explicaţii la fiecare.

E o listă capricioasă. Dar poate fi altfel?

1. “Afternoons of Solitude” - Albert Serra

2. “All We Imagine as Light” - Payal Kapadia

3. “Love” - Dag Johan Haugerud

4. “The Seed of the Sacred Fig” - Mohammad Rasoulof

5. “Ma vie ma gueule” - Sophie Fillières

6. “Anora” - Sean Baker

7. “Miséricorde" - Alain Guiraudie

8. “Grand Tour” - Miguel Gomes

9. “Under the Volcano” - Damian Kocur

10. “Megalopolis” - Francis Ford Coppola

*****

Două recuperări din 2023:

“The Zone of Interest” - Jonathan Glazer

“Close Your Eyes” - Víctor Erice

Close Your Eyes

LUCIAN MIRCU

Am văzut puțin, prea puțin din acest an, printre vizionări ale numeroaselor versiuni de montaj la filmul nostru (alături de Mircea Gherase și Letiția Ștefănescu), așa că voi trișa de data asta. Propun cap de listă imaginea care întrupează pentru mine chipul acestui an. Mi-a rămas pe retină din body-horror-ul lui Coralie Fargeat, The Substance. Ca într-un Frankenstein stricat, sunt întrețesute în "monstro" angoasele timpului, spaime trecute și viitoare (grotesc-absur-dezumanizare) plus tot felul de monștri care erau aici dar nu îi zărisem.

Din monștri pe care totuși i-am văzut, au rămas să mă bântuie: Săptămâna Mare (Andrei Cohn), Anora (Sean Baker), Vermiglio (Maura Delpero), The Seed of the Sacred Fig (Mohammad Rassoulof), The Second Act (Quentin Dupieux), Close Your Eyes (Victor Erice). Documentare: Rejeito (Pedro de Fillipis), Werner Herzog: Radical Dreamer (Thomas Von Steinaecker). Pentru escapism dublu rafinat (garantat de Gary Oldman) puteți apela oricând cu încredere la seria Slow Horses ("The Office meets John Le Carre"), ajunsă la sezonul 4.

Rejeito (în programul One World Romania Timișoara)

RICHARD MARIUS ILIE

Shogun (seria Tv) e o foarte autentică adaptare a unui roman istoric, conturând o incursiune captivantă în Japonia feudală, o realizare impresionantă, vizual și stilistic savuroasă și cu o garnitură de personaje fascinante, între care strălucesc Toranaga (Hiroyuki Sanada) și Lady Mariko (Anna Sawai). Serialul urmărește aventurile navigatorului John Blackthorne. Naufragiat pe țărmurile nipone, englezul se confruntă cu o cultură profund diferită și este târât în intrigile politice ale vremii, cu efecte reformatoare asupra identității și valorilor sale.

Pantheon (2022) este descoperirea anului, un serial anime captivant, bazat pe nuvelele lui Ken Liu, care combină teme de tehnologie avansată, inteligență artificială și legături umane adânci. Povestea urmărește viețile unor oameni care descoperă existența "upload-urilor" — conștiințe umane transferate în spațiul digital, explorând atât potențialul lor infinit, cât și implicațiile etice și morale. Cu o animație de calitate, un scenariu complex și personaje bine conturate, Pantheon reușește să ridice întrebări filosofice despre identitate, mortalitate și natura umană, oferind o experiență narativă intensă și memorabilă.

Like Father, Like Son (2013) explorează cu delicatețe și profunzime teme legate de familie, identitate și legături de sânge. Când descoperă că fiii lor au fost schimbați la naștere, două familii se confruntă cu decizii emoționale dureroase și redefinirea conceptului de părinte. Hirokazu Kore-eda surprinde excelent complexitatea sentimentelor umane printr-o regie minimalistă, dar profund emoționantă, însoțită de o cinematografie subtilă și performanțe actoricești remarcabile. O dramă care pune întrebări fundamentale despre ce înseamnă să fii părinte și oferă o experiență cinematografică de neuitat, plină de sensibilitate și reflecție.

Dune: Part Two (2024) e fără îndoială continuarea la care speram pentru a-mi nota definitiv în Best of adaptarea romanului meu preferat de către Denis Villeneuve. În sfârșit, acea poveste moralizatoare de care avem toți nevoie despre atracția figurilor mesianice și haosul pe care îl aduc când răstoarnă ordinea lucrurilor. Partea a doua e un adevărat spectacol SF, e ”rebeliunea contraatacă” din acea galaxie. Aduce simultan mai multă acțiune, mai multe locații și mai multă intriga mistico-religioasă, crescând mizele și concentrând toate forțele prezente în universul Dune spre un deznodământ care te lasă salivând după mai mult.

Dune 2

luni, 23 decembrie 2024

Binga Top

Nu e un top la mișto, e topul tradițional primit de la cititori, așa că tradiția cere să îl luăm în serios:

1."Dracula" în lectura lui Gabriel Mager: Renfield

2. Asa Nisi Masa: Marcello Mio

3. Similar în ambiție și execuție cu "Theodoros" al lui Mircea Cărtărescu: Căsătoria

*Pentru conformitate, vedeți și topul Benga din 2023

**Marele Ecran nu își asumă răspunderea pentru acest "top trei", devenit între timp Binga (?) probabil datorită colaborării lui Călin Lazea cu Bibi (cea care semnează și fotografia tip postcard, potrivită pentru acest an griuliu, care ba șonticăie ba zburătăcește spre un final incert). A se servi cu răcituri.

marți, 12 noiembrie 2024

BIEFF 2024: Cinema-ul a murit, traiasca cinema-ul

consemnat de Luiza Alecsandru

La Timișoara wekeendul 11-13 octombrie a fost încărcat cu evenimente, mai ceva ca-n anul Capitalei Culturale. Timișorenii au avut de ales între 25 de ore de teatru non-stop, concerte, ateliere, diverse conferințe, bienala de arhitectură și-un festival de film experimental.

Nu orice festival de film experimental, ci tocmai BIEFF, Bucharest International Experimental Film Festival, pentru prima oară în turneu național. Aflat în premieră la Timișoara, BIEFF a adus filmele câștigătoare ale ediției de anul acesta, dar și un program special dedicat intersecției dintre cinema și jocurile video – Machinima: Gamepad Filmmaking.

Prezentate în premieră la festivalurile de film de la Berlin, Rotterdam, Locarno, Cannes sau Marseille, cele mai curajoase experimente cinematografice ale anului, peste 20 de scurtmetraje, 2 lungmetraje și un double bill special conceput ca un omagiu adus lui Andy Warhol, care a inclus cea mai recentă lucrare a lui Radu Jude, au putut fi văzute pe marele ecran de la Cinema Victoria.

Retrospectiva BIEFF TM a adus la Timișoara și o selecție inedită de scurtmetraje românești recente, premiate la BIEFF în ultimii patru ani de către profesioniști reputați din domeniul cinematografiei. Secțiunile au fost introduse publicului de către Oana Ghera, Directoarea Artistică a BIEFF din 2020 și de tânărul curator Călin Boto.

BIEFF e un festival de care-mi amintesc cu drag de pe vremurile cand locuiam în capitală și la care-am avut șansa de-a participa încă de la ediția sa pilot, cea din 2010, sub numele EXPIFF. Cu proiecții la Cinema Scala și la Sala Dalles, EXPIFF era primul festival de film din România care promova zona de graniţă dintre cinema şi artele vizuale, oferind vizibilitate unor artişti proeminenţi, cu lucrări prezentate mai ales în muzee şi galerii de artă şi rar în săli de cinema. Festivalul se deschidea cu proiecţia filmului lui Peter Greenaway, Rembrandt J'Accuse, un documentar eseistic și baroc, o privire acidă în lumea artei, cu accentul pe opera lui Rembrandt.

Momentul pe care-l așteptasem cu entuziasm era masterclass-ul pe care Greenaway avea sa-l susţină la Cinema Scala, intitulat CINEMA-UL A MURIT, TRAIASCĂ CINEMA-UL. Regizorul britanic trona pe scenă în timp ce noi îi sorbeam fiecare cuvant, chiar și atunci când i-a numit pe cei care n-au studii artistice sau cinematografice, ''visualy illiterate''. Regizorul explora impactul profund pe care noile tehnologii digitale îl au asupra limbajului cinematografic şi artelor vizuale.

Considerat, pe atunci, cel mai experimental dintre cineaștii contemporani, Greenaway era de părere că, pentru generația foarte tânără, filmul prezintă mai puțin interes deoarece nu se leagă de cele două principale revoluții aduse de era internetului: interactivitatea și multimedia; trebuie să stai, pe întuneric, închis într-o sală, fără a putea să modifici nimic din produsul care ți se oferă. În creațiile sale regizorul încerca să folosească noile mijloace de comunicare, care-l fascinau. În opinia cineastului, cinematograful nici nu a fost vreodată o artă autonomă, cu mijloace proprii de expresie: nimeni nu a văzut, în cei peste 100 de ani, cinema adevărat, doar texte ilustrate, iar Greenaway milita pentru un nou limbaj, care să fie cinema în sine, nu doar o copie mimetică a altceva. Greenaway propunea în discursul lui abandonarea cinematografului, înlocuirea lui cu ceva cu adevărat revoluționar. În opinia lui, cinematograful moare din patru motive: tirania textului, tirania cadrului, tirania actorului, tirania camerei. ''E timpul să creăm un cinematograf pentru ceea ce gândim, nu doar pentru ceea ce vedem'', spunea Greenaway, luând în calcul că apariția instrumentelor digitale permite să folosim cinematograful mai bine. Altfel, spunea el, irosim acest mediu. Dorința de a depăși limitele fizice ale cadrului-ecran și ale narațiunii literare - printr- o utilizare inventivă a tehnologiilor imaginii - îl conducea pe artistul Peter Greenaway către ceea ce el considera cinematograful viitorului.

Iată-mă în Timișoara 2024, la 15 ani după acest discurs, într-o sală de cinema, în care vizionez filme experimentale, din păcate încă fără interactivitate, însă cu cea mai substanțială secțiune la intersecția dintre cinema și jocurile video. Mărturisesc că nu sunt o fană a esteticii de joc video, dar amintindu-mi de pasiunea cu care Greenaway vorbea despre multimedia, m-am hotărât să văd toate scurt-metrajele programului Machinima: Gamepad Filmmaking, curatoriat de Vladimir Nadein și Dmitry Frolov.

Filmele din competiția internațională prezentată vineri, în deschidere, au fost diverse, din punct de vedere estetic, formal și conceptual, însă firul comun al ediției 2024 pare să fie memoria, ca element definitoriu al unei nostalgii față de un trecut prea puțin alchimizat, de unde și utilizarea imaginilor de arhivă, a peliculei și-a esteticii VHS.

Lick a Sick Yellow, filmul regizoarei Norika Sefa, din Kosovo, a primit premiul BIEFF 2024 pentru cel mai bun scurtmetraj internațional. Juriul a acordat acest premiu ,,în semn de recunoaștere a utilizării unice și inventive a imaginilor de arhivă pentru a examina rolurile tradiționale de gen ale femeilor, folosind repetiții structurate și imagini subtile, și pentru folosirea excepțională a sunetului narativ care oferă o lectură neașteptată a formatului de home video." Filmul spune, prin intermediul imaginilor de casete VHS, prin repetiție și metafore, povestea unei tragedii prevestite. Materialele de arhivă ale casetelor video, ale poveștilor de familie, cufundă spectatorul în memoria Norei, unde realitățile se contopesc, răul și frumosul se împletesc, istoria familiei și istoria țării se suprapun, până când totul se amestecă și se formează altceva. Cuvintele oboseală, frică și presiune se repetă ritualic ca o avertizare permanentă a destrămării pe care urma s-o aducă războiul din Kosovo.

The Seven Shift, care i-a adus premiul pentru cel mai bun regizor ucrainencei Nataliya Ilchuk, e un portret poetic al unei femei ucrainene care lucrează în patru locuri de muncă, într-o stare de singurătate completă, într-un oraș post-industrial aproape abandonat. Parcurgem psihogeografia acestui oraș prin sunete, estetica low-fi și minimalismul emoțiilor de pe fețele obosite ale femeilor. Juriul a acordat premiul ,,pentru o descriere plină de tandrețe a unei persoane care trece adesea neobservată, dar care aici devine multiplă și universală, și pentru compoziția poveștii, a punerii în scenă și a conceptului vizual și sonor, care ne poartă într-o călătorie în buclă prin diferite locuri de muncă dintr-un oraș ucrainean."

Towards the Sun, Far from the Center, care-a primit premiul pentru cel mai bun concept vizual, aparține realizatorilor chileni, Luciana Merino și Pascal Viveros. Merino spune despre film că ,,este o simfonie a unui oraș care se întreabă și încearcă să descopere arhitectura sentimentală din Santiago" iar Viveros crede că ,, scurtmetrajul este un punct de fugă care ne permite să ne imaginăm noi posibilități și peisaje pentru locul în care locuim". Juriul a apreciat ,,abordarea sa vizuală inteligentă, care găsește poezia închisă sub imensitatea clocotitoare a unei metropole." Selecționat la Berlinale, filmul își plimbă publicul printr-un oraș în plin soare, trecând de la cartiere bogate la cele modeste, prin labirinturi, pasarele și peisaje industriale și revenind simetric la cerul pe care trec avioane. Imaginea blurată amintește de-o pictură impresionistă, camera rămâne ca o dronă, mereu la distanță, sunetul e înnăbușit. Oameni vorbesc sau merg pe biciclete, mașinile trec, pisicile sar pe acoperișuri, comercianții stradali își promovează marfa, pentru ca în final două femei să se îmbrățișeze, departe de oraș și de ochii vigilenți.

Preferatul meu din selecție a fost filmul Razeh-Del, care-a primit o mențiune specială a juriului. În 1998, două eleve de liceu au trimis o scrisoare către primul ziar pentru femei din Iran. În timp ce așteptau să fie publicată, s-au gândit să facă un film imposibil. Realizatoarea iraniană Maryam Tafakory a creat un colaj cinematografic ce împletește poezia, documentarul, materialul de arhivă și materialul găsit. Pe lângă tema politică, care se concentrează pe rolul marginalizat al femeilor în cinematografia iraniană, am găsit și aspectul formal extrem de captivant. Filmul este o colecție de fragmente din ziarul feminist și reformist ,,Zan", primul ziar din Iran fondat de o femeie, ce se amestecă printre cadre rafinate din filme iraniene remarcabile. Subiectul principal al filmului critică societatea patriarhală și dominată religios din Iran, care încearcă neîncetat să ștergă femeile din tărâmurile cinematografiei și artei și să proiecteze imagini false ale acestora în cinematografie. Filmul oferă, de asemenea, o privire asupra relațiilor romantice dintre femei și a libertății relațiilor din Iran.

Sâmbătă am vizionat retrospectiva scurtmetrajelor românești recente. Lucky Girl Syndrome, în regia Raya Al Souliman este filmul care a primit premiul pentru cel mai bun scurtmetraj românesc, dar mi-au atras atenția alte două filme din selecție, filmul Oi zburătoare al Alexandrei Gulea și Surge of Transference în regia lui Geo Barcan.

Oi zburătoare (2022) este un eseu poetic despre istoria zbuciumată a aromânilor, un grup etnic aparte, răspândit în toată Peninsula Balcanică și aflat într-un exil permanent prin Europa. Din Macedonia și Grecia ei au ajuns în Bulgaria, iar de aici și în România. Abordarea vizuală a filmului în care se întrețes imagini de arhivă și imagini din prezent și interviurile în care poveștile sunt spuse în limbajul aproape ireal al acestui neam conferă valoare acestei explorări cinematice.

Surge of Transfer este un eseu video care investighează expansiunea internetului într-un mic oraș românesc, unde s-au format și s-au mutat comunități în jurul tehnologiei occidentale nou importate. În acest micro-univers, videoclipul urmărește transformarea rapidă a Internetului, de la primele zile ale software-ului peer-to-peer, la prezentul on-line supraîncărcat și până la viitorul utopic în care apa devine mediul ce unește totul, într-o viziune post-umanistă a comunicării.

Urmărind alegerea temei curatoriale, Serious Games, panelurile Machinima care s-au împărțit pe tematici în Cyberian Mindscapes, Desktop Warhol, Grand Theft Hamlet, Hijacked! și This is Not an Algorithm au invitat spectatorii la o anumită formă de ludicitate la nivel formal dublată însă de o nevoie de luciditate. Oana Ghera, directoarea artistică a propus publicului să intre în joc dintr-o altă perspectivă. ,,Abordând în manieră critică problemele etice și prejudecățile inerente inteligenței artificiale și altor tehnologii similare sau verbalizând îngrijorări crescânde cauzate de drumul spre extincție iminentă deschis de conflictele armate și practicile extractiviste, printre alte subiecte la fel de presante și grave, filmele incluse în selecția noastră invită spectatorul să se angajeze într-un joc al privirii care, în ultimă instanță, își dezminte propriile premise ludice: de fapt, nu totul este o joacă în lumea care ne înconjoară, oricât de mult am încerca să privim în altă parte.''

Machinima - de la ,,machine" și ,,cinema" - se referă la crearea de filme cu ajutorul jocurilor video sau al motoarelor de jocuri. Întrucât a apărut la sfârșitul anilor 1990, termenul poate părea desuet pentru comunitatea de gaming, dar machinima în sine continuă să evolueze. El a devenit mainstream ca parte a culturii internetului, datorită unor formule de tipul Let's play, a transmisiunilor live, a speedrun-urilor și a seriilor animate. Mai mult, machinima începe să se bucure de recunoaștere în marile festivaluri de film și în galeriile de artă contemporană, unde concurează cu formele tradiționale ale artelor ecranului. Esența machinima constă în utilizarea diferită, deturnată, a jocurilor video pentru a crea imagini mai degrabă decât a le juca ca atare. Acest lucru îl aseamănă cu practica situaționistă a detournement-ului, cu glitch art-ul și cu alte forme de artă media cu scopuri de critică. Machinima oferă și un instrument valoros de cercetare în ceea ce privește comportamentul online, imaginile hiperrealiste și practicile de creare de lumi (worldbuilding). Acest mediu artistic de mare potențial poate fi văzut ca un corespondent digital pentru lumea cinemaului, un corespondent în care au loc procese alternative de înțelegere a realității și de autoreflecție.

Filmul meu preferat din selecție, How to Disappear, e un film anti-război în adevăratul sens al cuvântului, ce caută posibilități de pace în cel mai improbabil loc al unui joc de război online. Este un tribut adus neascultării și dezertării - atât în războiul digital, cât și în cel fizic-real. Războiul nu poate fi jucat. Nu există război fără să existe dezertare. Software-ul deține regulile, puterea sa e divină. Un loc al păcii nu e înscris în algoritmul unui joc despre război, e o utopie. Dezertarea devine în aceste condiții o formă de rezistență împotriva ordinii sociale, un mod de-a produce noi sensuri. Câmpul de luptă există în joc pentru un singur motiv, al amuzamentului, iar războiul e estetizat pentru a fi distractiv. Pedeapsa capitală pentru dezertare e abolită de către cod iar competiția înlocuiește penalizarea. În jocurile video nu există spațiu pentru ambivalență, există doar prieteni sau dușmani. Nu-ți poți ucide camarazii iar avatarul ascultă întotdeauana comenzile. Singurul corp care poate fi antrenat e cel din spatele computerului, iar războiul e construit în mintea acestui corp. În lumea reală dezertorul devine un inamic al poporului, iar dezertarea e un act de suicid social. Dar în joc există o formă de-a dispărea: AFK, adică Away from Keyboard.

Secțiunea Desktop Warhol a fost cea de anduranță, aducând două filme neobișnuite chiar și pentru iubitorii de film experimental. Sleep #2 în regia lui Radu Jude și Empire în regia lui Phil Solomon, interpretează operele lui Andy Warhol, prin captarea imaginilor cu ajutorul ecranului de calculator. Iconicele filme ale lui Warhol nu au fost doar niște gesturi provocatoare, ci și niște reflecții moderniste despre natura cinemaului. Reprezentarea, timp de cinci ore, a unui bărbat care doarme și filmarea fixă, pentru opt ore, a Empire State Building au funcționat ca modalități de a crea o experiență senzorială autentică plecând de la o percepție meditativă a timpului. În epoca digitală a streaming-ului online și a jocurilor video nu trebuie să mergi la New York ca să filmezi un zgârie-nori celebru și poți urmări o persoană care doarme 24/7, chiar și după moartea sa. Prin lungime, lentoare și aparenta lipsă de acțiune din imagine cele două experimente pot scoate rapid publicul din sală, însă miza constă, dimpotrivă, în a rămâne complet prezent, ca într-o meditație mindfullness. Am dat curs invitației curatorului Călin Boto de a urmări activ imaginea pentru a realiza ce bogăție și inteligență a privirii există în ea.

Senzația angoasantă de-a fi captivă în interiorul unei camere de supraveghere a devenit uneori copleșitoare pentru mine în cele 48 de minute de vizionare a animației Empire, realizată în spațiul jocurilor video Grand Theft Auto. Ea ridică probleme de memorie și materialitate în ceea ce privește specificul filmului și al mediilor digitale. Ca remake al filmului Empire (1964), lucrarea abordează preocupările relevante pentru filmul structural din anii 1960 și 1970, incluzând, pe de o parte, fragilitatea materială a filmului ca mediu fizic și, pe de altă parte, imaterialul, rezistența unei idei de cinema. Empire exprimă abordările contradictorii ale filmului structural asupra materialității în termeni digitali, prin utilizarea unui obiect de joc video care este temporal ,,nedefinit".

În Sleep#2, m-am lăsat purtată timp de 61 de minute într-un cimitir, unde camera supraveghează mormântul lui Andy Warhol. Expriența se autodescrie prin citatul lui: ''The most wonderful thing about living is to be dead.''

În acest ''desktop film'' autorul Radu Jude, este mereu prezent, fie prin zoom-ul abia sesizabil, fie prin propria-i răsuflare, așadar am senzația că urmărim împreună aceeași imagine a unei camere de supraveghere, ca într-un mise en abyme voyeuristic. Am apreciat haik-urile care au împărțit sezonier filmarea, anunțând schimbarea anotimpurilor, ca singur reper extern camerei, prin care m-am putut raporta doar la alternanțele între zi și noapte. Am urmărit repetitiv cum se schimbă lumina pe parcursul zilei, cum îngrijitorul vine să facă lucrări de întreținere, plantând flori, smulgând ierburi, cum oamenii se fotografiază, aduc celebrele cutii warholiene de supă Campbell pe care le așază pe mormânt, căprioarele, iepurii și alte animale care se plimbă noaptea în căutare de hrană, inspectând mormântul și tufele plantate lângă el, câinii și păsările pe timpul zilei, o veveriță care mănâncă nuci, iarăși și iarăși oameni care fac un picnic în memoria artistului, scriu, cântă la chitară, pun coroane, poartă peruci, ploaia, fulgerele, apoi ninsoarea, frunzele căzute. În lipsa dinamismului vizual, mintea s-a ancorat în sunet și am auzit cu mai multă intensitate, greieri, păsări, oameni vorbind, mașinile în depărtare, tunete sau respirația lui Radu Jude.

Interesul lui Jude pentru arta lui Warhol este demult binecunoscut și, totuși, nimeni n-ar fi putut prevedea Sleep #2. O reinterpretare a practicilor radicale ale lui Warhol - "bad filmmaking" -, a cadrelor sale statice, a zoom-urilor indiferente și a filosofiei culturii pop, filmul este o meditație poetică asupra muncii, supravegherii, spațiului public și imaginii. Căci ceea ce-l face pe Jude într-atât de special pentru cinefilia contemporană este flerul cu care acesta privește un ecran, orice ecran, și îi înțelege sticla, desktop-ul, interfața ca peisaj, și peisajul ca mizanscenă, ca ceva preexistent și totuși supus schimbării. Warhol a înțeles același lucru despre portret, iar în final, între un peisaj și un portret nu-i nicio diferență de principiu. (Călin Boto)

Pagini