Marele Ecran: Pascal (II)

duminică, 24 aprilie 2011

Pascal (II)

In buna traditie de Paste inceputa de tovarasu de blog anul trecut revenim cu inca un articol dedicat filmelor de sezon un pic altfel, acele realizari artistice pe care televiziunile tin sa le ignore sau, cine stie, sa ni le ascunda. Marele Ecran insa are ochi ascutiti si nu se teme de pedeapsa mogula. Asadar trei (deocamdata) titluri demne de vazut in orice zi, nu doar in prima zi de Paste.

Il Vangelo secondo Matteo (1964)

Venind de la un regizor ateu si marxist cum era Pier Paolo Pasolini, filmul Il Vangelo secondo Matteo se prezinta surprinzator de respectuos si de fidel materialului sursa, Evanghelia dupa Matei, pe care regizorul italian o considera cea mai poetica dintre cele 4 evanghelii. Mostra de neorealism italian, "Evanghelia" lui Pasolini acopera viata lui Iisus Christos de la Bunavestire pana la Inaltare intr-un format alb-negru, sobru si elegant, pe alocuri cu trimiteri la perioada filmului mut (prima parte din film fiind saraca in dialoguri, Maria si Iosif nescotand o vorba) sau la cine-verite-ul de tip reportaj cu camera tremurata (procesul din fata lui Pilat). Ce este diferit la filmul biblic al lui Pasolini fata de alte adaptari ale “celei mai cunoscute povesti” e decizia de a nu folosi chipuri si actori cunoscuti, cei mai multi fiind asadar amatori, de a nu cauta indeosebi frumuseti “rare” ci oameni obisnuiti cu chip luminos si de a filma departe de locurile istorice descoperind niste orasele uimitoare in sudul Italiei (Matera e unul din ele). Puternicul impact al filmului se observa la nivel imagistic, o combinatie inspirata de planuri grosiere cu chipurile lui Iisus, ale ucenicilor sau ale oamenilor veniti sa-i asculte vorbele si cadre largi imbogatite cu muzica lui Bach sau Mozart. In plus, filmul nu cauta o continuitate naturala a naratiunii ci fixeaza momente in timp, livrandu-le pe fiecare ca suport estetic pentru mesajul cristic. Iar forta acestui mesaj rezida in transmiterea cuvand cu cuvant a Evangheliei lui Matei. Categoric ceva diferit de versiunile lui George Stevens sau Franco Zeffirelli.

Offret (1986)

Ultimul film al lui Andrei Tarkovsky, Sacrificiul, e deopotriva testamentul unui mare cineast lasat mostenire fiului sau (Andrei a murit la scurt timp dupa finalizarea lui) cat si o dovada a respectului si prieteniei care exista intre maestrul rus si un alt regizor de geniu, Ingmar Bergman. Ultima piesa tarkovskyana s-a realizat astfel in “atelierul” (insula Gotland) si cu “sculele” suedezului (directorul de imagine Sven Nykvist, unul din actorii fetis, Erland Josephson) in ceea ce eu as aprecia ca vizita unui preot in catedrala altuia pentru a tine o slujba.

Tema ultimului film al lui Tarkovsky e, evident, sacrificiul (sau regasirea spirituala in urma lui) si e mai simplu sa-l ascultam pe regizor motivand necesitatea acestui film: “La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului - sau a aducerii unei jertfe - pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică "normală" a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuşi, reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real.”

Autorul sacrificiului de sine din Offret este Alexander, un actor/filosof ateu care-si invita la masa cu ocazia zilei de nastere familia si niste prieteni. Petrecerea insa este ravasita de anuntul inceperii unui razboi (mondial?), de uruitul avioanelor de bombardament si de ruperea comunicatiilor cu restul lumii. Cazut prada unei disperari acute (sau poate trezit la viata), Alexander da glas unei rugi pline de sinceritate: sa fie izbavit de aceasta nenorocire si el si familia sa si toti prietenii sai, totul sa se intoarca la cum era inainte, iar in schimb, el va renunta la tot: la familie, la prieteni, isi va distruge casa si va pleca. “Renunt la tot ce ma leaga de viata.” spune Alexander iar pentru a pecetlui juramantul merge la Maria, o vecina cucernica ce locuia in spatele unei biserici si despre care postasul spunea ca e vrajitoare...

Nu e niciodata usor de urmarit un film de-al lui Tarkovsky. Sunt lungi, sunt pline de semnificatii ascunse, sunt molcome si “confisca” o gramada de timp pe care ai fi tentat sa-l pierzi intr-un mod mai facil. Sunt aidoma unor poeme pe care nu le pricepi ci le simti frumusetea abia cand le-ai terminat. Tarkovsky n-are nici un interes in a-si multumi sau distra audienta, el are un mesaj de spus si nu toti sunt curiosi de acest mesaj sau poseda calitatile necesare pentru a-l percepe. Eu ma simt intotdeauna depasit de anumite semnificatii si am nevoie de explicatii. Gasirea acestora ma bucura mult si-mi rasplatesc sacrificiul de timp astfel facut.

* o cronica de film mai 'luminata' are Marian Radulescu pe liternet.

Jesus of Montreal (1989)

Una din cele mai interesante abordari alternative a mitului biblic e cea canadiana regizata de Denys Arcand. In Jesus of Montreal, Daniel, un actor in varsta de 30 de ani se intoarce la Montreal dupa o calatorie in Est si este angajat de Biserica Catolica sa aduca la zi spectacolul “Patimile lui Christos”, oferit de 40 de ani vizitatorilor Oratoriului Sfantul Iosif. Daniel mai coopteaza in proiect 2 barbati si 2 femei si impreuna incep sa contureze o viziune moderna si conforma ultimelor descoperiri istorice a vietii lui Iisus, dar mai ales una care ia literal invataturile Domnului. Miracolele sunt mai putin relevante atata vreme cat, dupa moartea sa, apostolii cu toate ca nu l-au recunoscut la chip au crezut in Invierea sa cu atata forta incat si-au riscat vietile pentru propovaduirea mesajului. Piesa neortodoxa a lui Daniel trezeste mult interes in public si in tagma actorilor dar nu pica bine Bisericii, care hotaraste s-o anuleze. La ultima reprezentatie, pusa ilegal in scena de actori, apare politia, se naste o busculada iar Daniel/Iisus sufera un accident in urma caruia ajunge intr-un spital evreiesc, gata sa fie "deconectat de la viata".

Asa cum ati intuit in acest film realitatea si fictiunea teatrala se cam amesteca, viata lui Daniel (Lothaire Bluteau) si a colegilor incepand s-o oglindeasca in mod bizar pe cea a Mantuitorului si a apostolilor. Inca din start Daniel e intampinat de un coleg care-l recomanda drept “un actor mai bun” si care mai tarziu ajunge sa-si “vanda” capul pentru o reclama la parfumuri (referinta la Ioan Botezatorul). Colegii din piesa vor abandona fiecare o meserie linistita pentru viziunea lui Daniel, o scena de la un casting va aminti de rasturnarea tarabelor in templul din Ierusalim, Daniel va fi arestat chiar in gradinile Oratoriului, va fi tentat de un avocat catre imbratisarea unei cariere de succes care i-ar pune orasul la picioare si, nu in ultimul rand, crucificarea sa apare intr-un moment dramatic ca ceva firesc. Uimitoare paralela trasata de Denys Arcand, deosebit de artisitca si care nu stirbeste cu nimic mesajul de iubire si curatenie sufleteasca care razbate din discursul cristianic. Asta in ciuda adaugirilor si explicatiilor de natura istorica privind crucificarea, politica antica etc..Si poate cel mai redutabil aspect e ca acest film e mai mult despre teatru decat despre religie, cu toate ca pasiunea cu care secundarii se aduna in jurul figurei centrale oglindesc relatia frateasca dintre apostoli si Invatatorul lor.