marți, 1 aprilie 2025
Regizoarele Cătălina Tesăr și Dana Bunescu vorbesc despre 'Pocalul'
'Pocalul. Despre fii și fiice' este fără îndoială unul dintre cele mai puternice documentare românești ale ultimilor ani. În pregătirea premierei pe care o organizăm la Timișoara, am avut bucuria să povestim cu Cătălina Tesăr și Dana Bunescu despre condiția femeilor în comunități închise, despre o cercetare antropologică desfășurată jumătate de viață și despre ingredientele care țin laolaltă un film documentar. Am discutat pe rând, prin telefon.
Cătălina Tesăr lucrează la o carte despre romii cortorari și e cercetătoare la Muzeul Țăranului Român. „Pocalul. Despre fii și fiice” se bazează pe cercetarea făcută de Cătălina pentru doctoratul său în antropologie la University College London.
Marele Ecran: Mi-au atras atenția câteva rânduri despre tine într-o cronică simpatică în Films in Frame de Oana Balaci: 'cu o subtilitate aparte, documentarista Cătălina Tesăr s-a infiltrat în gospodăria lor, la mesele, ritualurile și petrecerile lor." Nu știu dacă te-ai infiltrat, dar senzația pe care o ai ca spectator e că nu mai există o cameră de filmat și ești martor la ceva direct, nemijlocit. Cum ai fost acceptată în această familie, comunitate?
Cătălina Tesăr: Cred că succesul a stat în faptul că nu mi-am propus să fac un film. Lucrez acum la o carte despre cortorari și mi-am dat seama că de jumătate din viața mea tot merg în vizită la ei, deci îi cunosc de mai bine de 20 de ani. Am făcut teren timp de doi ani (2008 - 2010) pentru lucrarea mea de doctorat în antropologie și am învățat limba. În antropologie se zice că faci observație participativă. Adică faci ce fac oamenii, nu pui neapărat întrebări. Atunci m-am apropiat foarte tare de familia lui Costică. Am fost cu ei la cerșit în Italia trei săptămâni. A fost prima ieșire din țară a lui Peli (unul dintre protagoniști).
De fapt prietenia puternică a fost și continuă cu Băra, sora lui Peli. Când am făcut cercetarea asta aveam 30 de ani. Eram fată bătrână cum se zice la noi, nemăritată, fără copii. Băra era și ea nemăritată, la 18, ceea ce pentru comunitatea respectivă e o vârstă foarte înaintată. Asta ne-a apropiat, că eram amândouă văzute ca fete bătrâne. Băra trăia între lumi: pe de o parte mărturisea că i-ar plăcea să vină cu mine la București și să devină actriță. Pe de alta parte îi părea rău că n-a intrat și ea în rândul lumii, că n-are taică-su bani s-o mărite.
Băra era într-adevăr o actriță înnăscută. Cum scoteam camera, cum se destăinuia. M-a apropiat foarte tare de femei filmul ăsta. Fusesem fascinată de toată treaba cu pocalul, de lumea bărbaților, dar filmul mi-a deschis ochii spre femei.
Cochetam cu ideea de a face film, dar mi se părea foarte greu să găsești personaje în lumea asta în care totul se petrece la comun. După ce mi-am scris lucrarea, m-am întors cu ideea să o fac pe Băra actriță. Să fac un film despre ea.
 |
| Foto Cătălin Mușat |
M. E. Dar când ți-ai dat seama că ai un material de film?
C. T. De filmat m-am apucat mult mai târziu, în 2015. Între timp Băra se măritase, avea un băiat și nu mai era o poveste acolo. Voiam să fie povestea asta a femeilor care trebuie să aducă pe lume un băiat.
Eu nu sunt formată ca regizor. Făcusem niște cursuri pentru antropologie despre cum să filmezi pe teren. Mergeam la festivalul Astra în fiecare an și mă îndrăgostisem de filmul documentar. Organizatorii, Csilla Kato și Dumitru Budrală, m-au încurajat întotdeauna să fac film. Am câștigat un grant pe antropologie vizuală.
Am filmat pe parcursul a patru-cinci ani, cu o perioadă mai
intensă în care am stat la cortorari, în casa lor, la Peli și Nina. Cea mai mare parte din material e filmată de mine. A filmat și regizorul Cătălin Mușat, care la un moment dat nu a mai vrut să continue. În capul meu era că el va filma cu bărbații și eu cu femeile, pentru că e o lume foarte divizată pe categorii de gen. Ei sunt foarte performativi. Când apăream cu camera voiau să se îmbrace bine și n-am putut folosi nimic din multe ore de material, pentru că se vede că joacă.
M. E. Filmul a stârnit și controverse. E vreo reacție care te-a durut mai tare?
C. T. Am auzit din mai multe direcții că e un film care exotizează, ceea ce mi se pare o etichetă nedreaptă. Într-adevăr, oamenii aceștia sunt diferiți de noi. Am încercat prin film să ajung la nivelul universal de simțire. Dacă ajungi să empatizezi cu ei și să-i înțelegi, asta mi se pare că dez-exotizează. Până la urmă sunt niște sentimente și emoții pe care le trăim și ei și noi. O critică care mi s-a adus din partea mișcării rome a fost că am făcut un film de autor despre romi, cu o echipă de ne-romi, de albi. Din punctul meu de vedere a fost o colaborare. Am făcut filmul împreună cu Peli și Nina. S-au uitat pe parcursul filmărilor, au văzut cut-uri, iar ce nu au vrut ei să intre în film nu a intrat.
M. E. Cum ai ajuns să lucrezi cu Dana Bunescu?
C. T. Eu începusem să montez cu Ciprian Cimpoi dar nu ne ieșea povestea. Eram într-un punct în care nu știam dacă vom termina vreodată filmul. Dana a văzut un rough cut. A văzut că are potențial și a zis: 'vii cu el la mine în studio și într-o săptămână îl dăm gata'.
M. E. Și cât s-a făcut 'săptămâna' asta?
C. T. Vreo doi ani (râde). Dana a fost fenomenală. Ea a lucrat voluntar. Ne întâlneam, lucram o săptămână-două intens, apoi luam pauză. Am lucrat până în luna a noua de sarcină. Dar eu nu știam cum să filmez, gândindu-mă și la montaj. Fără Dana n-ar fi existat filmul ăsta. Dana l-a făcut din montaj, dintr-un material din care nu știu dacă altcineva ar fi putut face un film.
-1.jpeg)
Dana Bunescu
Dana Bunescu este monteuză și sound designer. A studiat Fizica la Universitatea din București și Montaj, Sunet și Animație la Departamentul Multimedia a Universității Naționale de Teatru și Film, București. A colaborat cu numeroși regizori relevanți pentru Noul Val românesc ca autoare a montajului de imagine și/sau a sound-designului. Este co-autoare a încă unui film documentar: "Distanța dintre mine si mine", împreună cu Mona Nicoară. A primit Ursul de Argint pentru contribuție artistică remarcabilă la Berlinale 2017 pentru montajul filmului "Ana, mon amour". Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu.
Pocalul. Despre fii și fiice va avea premiera la Timișoara, duminică, 6 aprilie (19.30) la Cinema Studio, în prezența regizoarei Cătălina Tesăr. Doc-minică este un program dedicat filmului documentar, curatoriat de Asociația Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema!, Cinema Studio și susținut de Groupama.
miercuri, 5 martie 2025
Doc-minică 2: "Sunt o femeie normală și o luptătoare"
MARIA GLIGA, PROTAGONISTA DOCUMENTARULUI 'MÂINE MĂ DUC'
"Acum, veți auzi vocea femeilor din Estul Europei, care lucrează ca îngrijitoare în Austria". În 8 Martie 2021 o româncă dintr-o comună de 4000 de locuitori din Transilvania și-a strigat revolta la un protest în centrul Vienei. Maria Gliga (46 de ani) este protagonista documentarului Mâine mă duc /Tomorrow I leave realizat timp de 4 ani de Maria Lisa Pichler și Lukas Schoffel. Din comuna Ibănești (Mureș), Maria face 1000 de kilometri pentru a îngriji vârstnici în Austria. Duminică, 9 martie, va parcurge un drum lung și pentru o discuție cu publicul din Timișoara, după film. Într-un mesaj de ieri, regizoarea Maria Lisa Pichler, ne-a transmis că Maria Gliga este cea mai în măsură să vorbească despre film: "Femeile puternice, ca Maria, dau totul pentru familia lor." Am vrut să o cunoaștem mai bine, așa că i-am luat un scurt interviu.
Marele Ecran: Dacă ar fi să aflăm câte ceva înainte de întâlnirea de duminică, cine e Maria Gliga?
Maria Gliga: Soție, mamă... În timpul liber activez într-un ansamblu folcloric. Sunt o femeie normală și o luptătoare.
M.E. Cum ați ajuns să luptați pentru drepturile dumneavoastră și ale altor femei?
M.G. Pentru că nu suntem respectate de autorități. Nu avem o legislație clară care să reprezinte îngrijitoarele în Austria. La fabrică, după opt ore, vii acasă îți vezi de ale tale. Meseria asta te încarcă și emoțional. E fals numită 24 din 24. Noi avem dreptul la pauză și la opt ore de somn pe noapte. La agenție, clientului i se spune: "plătești și asta îți face toate, 24 din 24". Atunci pacienta își permite să te trezească oricând, la orice oră. Majoritatea femeilor nu-și cunosc drepturile. În Austria lucrăm cu un fel de PFA, cum i se spune în România, și avem drepturi: trebuie să ne negociem singure pauza, salariul. Dar suntem fals informate și condiționate de agențiile din România. E o întreagă tragedie.
La început am fost activă pe Facebook pe grupurile de îngrijitoare. Am dat sfaturi multor îngrijitoare, le-am deschis ochii: aveți drepturile astea, nu vă lăsați. Femeile nu vorbeau de frica agențiilor intermediare. Încercau să ne închidă gura, să ne intimideze.
Așa am ajuns să fiu printre primii membri activi al unei asociații, DREPT pentru îngrijire. Pe urmă ne-am unit forțele cu asociația similară a slovacelor (IG24). În asociație avem și multe activiste care ne susțin, care ne-au ajutat să pregătim dosare când am mers la Guvern. Ne luptăm și pentru a convinge autoritățile austriece pentru o legislație mai clară în privința îngrijitoarelor.
M.E. S-a schimbat ceva de când aveți o voce?
M.G. Da, în special în mafia asta a comisionarilor. Luau jumătate
din banii femeilor și nici măcar nu erau agenții. Aveau cod CAEN de firmă de
transport. Contracte semnate prin benzinării, comisioane date prin autobuz,
fără chitanță. Nici familiile austriece nu știu. Ei iau de bun ce le zice agenția,
care încasează comisioane și de la familiile pacienților și de la îngrijitoare.
Între timp s-au deșteptat femeile și nu mai acceptă. Își povestesc experiențele.
Ne cereau ajutorul în privat când nu-și primeau banii sau
rămâneau în stradă. Atunci interveneam, negociam pentru ele. Ajutam în timpul
liber, când eram acasă. Erau femei în vârstă care nu știau să trimită un
e-mail. Le-am pus hârtii la dispoziție. Tot timpul eram la telefon. Mi-a fost
foarte greu.
M.E. Cum a fost să vă vedeți povestea familiei pe ecran?
M.G. Am avut emoții. Le-am zis regizorilor că au
arătat numai dărăpănăturile (râde). N-ați arătat casa mea, numai o imagine la urmă. O
să mă facă lumea cu oțet, că am făcut România de râs.
M.E. De ce ar fi important să vină lumea duminică la film?
M.G. Nu știu, o să aflu din reacția oamenilor și din ce mai șușotesc
în sală (râde). Eram în public în Austria la film și aud un domn austriac că zice:
undeva la granița între bogăție și sărăcie. Maria cu Lukas (regizorii) când au
venit la noi în România or zis că e cu 180 de grade diferit față de ce știau. E
mult mai bine, mai frumos.
M.E. Cât timp au filmat cu dumneavoastră?
M.G. Au fost de vreo șapte ori în România pe parcursul a 3 ani.
În afară de Maria Gliga, la finalul proiecției de duminică (ora 19.30) va participa și Monica Moldovan, fondatoarea The Care Hub. Biletele pot fi achiziționate din timp de pe site-ul cinema Studio. Premiera este în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac și face parte din seria Doc-minică, un program dedicat filmului documentar, în parteneriat cu Ceau, Cinema, Cinema Studio și susținut de Groupama.
Interviu consemnat de Lucian Mircu
duminică, 23 februarie 2025
Jurnal de Berlinale
Timișoreanul Cosmin Mihai merge de mulți ani la festivaluri de film din țară și străinătate. Evident, e nelipsit de la Ceau, Cinema! și de la proiecțiile organizate de-a lungul anilor de Marele Ecran. În primul an de pandemie, când nu era sigur dacă festivalul se poate organiza, s-a oferit să contribuie cu o sumă din buzunarul său. Amintim asta ca să înțelegeți ce fel de cinefil este. Zilele acestea s-a întors la Berlinale și a ținut un jurnal de festival, în primul rând pentru el. Ne-am oferit să îl publicăm aici, nu doar pentru premierele mondiale văzute de Cosmin (între care și un 'Urs' de Argint), ci și pentru că e o plimbare prin mai multe secțiuni și mai ales un tur kino-arhitectonic al Berlinului, cu spațiile sale de proiecție (de mii de locuri), strategii de a pune mâna pe bilete și alte tips & tricks de la un veritabil festivalier.
Fusesem la Berlinale și în 2019, într-un februarie
neașteptat de blând, cu soare și temperaturi de peste 10 grade. Încă mai am
fotografiile de la acea ediție, purtând doar un sacou. Anul acesta, însă, am
ajuns pe 14 februarie, imediat după o ninsoare zdravănă. Cerul senin și
temperaturile negative m-au însoțit pe toată durata festivalului.
Am ales să stau în vestul Berlinului, în Charlottenburg, la doar zece minute de mers pe jos de Zoo Palast – cinematograful care, până în anul 2000, găzduia inclusiv proiecția de deschidere a Berlinalei. De 25 de ani, însă, festivitatea inaugurală s-a mutat în Potsdamer Platz, la Berlinale Palast.
Program
În weekendul dinaintea festivalului, am studiat programul și mi-am marcat filmele favorite. Am ales, în mare parte, producții non-europene, cu prioritate pentru cele asiatice, concentrându-mă pe secțiunile Competition, Berlinale Special și Perspectives.
Spre deosebire de TIFF-ul nostru de la Cluj, Berlinale,
ajuns la a 75-a ediție, nu are o aplicație de smartphone dedicată, lucru surprinzător
pentru un festival de asemenea anvergură. În schimb, site-ul oficial încearcă
să compenseze acest lucru, dar e greoi și contraintuitiv. Încă o dovadă că
Germania, și odată cu ea întreaga Europă, rămâne în urmă la capitolul
digitalizare.
Bilete
Biletele se pun în vânzare cu trei zile înaintea
proiecțiilor, la ora 11:00 (ora României). Pentru 14 februarie, am decis să le
cumpăr direct la fața locului, în funcție de cum decurgea transferul Timișoara
– Berlin.
Pe 12 februarie, urma să țin o prezentare la serviciu exact la ora lansării biletelor. După ce mi-am încheiat treaba, erau deja epuizate 95% dintre biletele disponibile pe site-ul festivalului pentru cele 90 de spectacole din prima zi. Așa că, a doua zi la 10:50, eram deja logat pe site și pe Eventim, pregătit să dau refresh continuu. Am repetat procesul până la ora 11:00, moment în care sistemul s-a blocat. Când și-a revenit, pe la 11:10, aproape toate biletele pentru cele 120 de spectacole din ziua de 14 erau din nou vândute.
M-a surprins cererea uriașă, mai ales având în vedere că
exista o limită de două bilete per persoană. Singura mea speranță era să găsesc
bilete la fața locului. La primul cinema unde am ajuns, însă, am aflat că
vânzarea se făcea exclusiv online.
În mod neașteptat, în ziua dinaintea proiecțiilor au început să apară bilete la filme care fuseseră sold-out. Nu știu dacă au schimbat sălile sau dacă s-au eliberat locuri, dar am fost bucuros să prind bilete chiar și la filmele pe care mi le propusesem să le văd.
Spații de proiecție
Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la
Festivalul de Film de la Berlin este că, pentru a ajunge la proiecțiile dorite,
trebuie să explorezi orașul dincolo de traseele turistice obișnuite. Așa ajungi
să-l cunoști într-un mod mai autentic.
Anul acesta, am descoperit Uber Platz - cunoscut până în
2024 drept Mercedes Platz - o zonă modernă, construită în 2018 în stil industrial. Aici se află hoteluri, restaurante, cinematografe și Uber Arena, o sală
de 17.000 de locuri destinată concertelor și evenimentelor sportive de
anvergură.
Spațiul de care m-am atașat, însă, a fost Uber Eats Music
Hall. Am urmărit patru proiecții aici, într-o sală multifuncțională care poate
găzdui 2.200 de spectatori pe scaune sau 4.500 în picioare. Obișnuit cu săli de
maxim 500 de locuri, mă temeam că voi pierde atmosfera intimă specifică
cinematografelor dedicate proiecției de film. Însă, în ciuda dimensiunilor,
toate cele patru spectacole au rulat cu sala plină, iar atmosfera a fost
surprinzător de liniștită - fără foșnete, ronțăieli sau șușoteli. Doar câte un
strănut rătăcit de sezon și aplauzele de la început și sfârșit.
Într-o dimineață, am avut o discuție cu o cinefilă născută
în Rusia, dar stabilită în Praga de la 16 ani, care a venit la Berlin special
pentru festival. M-a abordat inițial în germană și mi-a dezvăluit strategia ei:
preferă să cumpere bilete pentru trei-patru filme consecutive, însă toate în
aceeași sală. Această abordare comodă din punct de vedere logistic lasă însă selecția
filmelor în mâinile organizatorilor. Oricum, spunea ea, la Berlinale nu
riști să dai peste vreun film prost.
Un detaliu important despre Berlinale: deși este un festival
german, subtitrările sunt aproape exclusiv în limba engleză. Doar o mică parte
dintre filme beneficiază și de traducere în germană. La o proiecție matinală,
am asistat la un film cu traducere live prin difuzoarele din sală, ceea ce mi-a
amintit de sistemul de la Teatrul German din Timișoara - doar că acolo măcar
puteai să-ți scoți căștile.
Filme
vineri, 14 februarie
Das Licht
Primul film vizionat a fost Das Licht.
Parte a secțiunii Berlinale Special, pelicula a fost prezentată în deschiderea
festivalului, la Berlinale Palast, și surprinde drama unei familii moderne
aflate în proces de dezintegrare. În introducerea făcută publicului înainte de
proiecție s-a vorbit despre familia germană, însă subiectul poate fir ușor extins
la societatea modernă. Cei patru membri ai familiei Engels duc vieți separate
sub același acoperiș, iar interacțiunile dintre ei sunt limitate și
întâmplătoare. Moartea menajerei o aduce în casă pe Farrah, iar prezența ei schimbă
dinamica familiei. Filmarea se desfășoară în Berlin, sub o ploaie continuă, fapt
care amplifică sentimentul de izolare și tensiune dintre membri. A fost o
bucurie să-l revăd pe Lars Eidinger, un actor care mi-a atras atenția în filmul
Sterben, premiat cu Ursul de Argint la ediția de anul trecut.
sâmbătă, 15 februarie
The Botanist
A doua zi, m-am trezit devreme pentru a viziona Botanistul,
un film din Republica Populară Chineză, programat la ora 9:30 la emblematicul
Zoo Palast 1, parte a secțiunii Generation K Plus. Acest cinematograf, situat
lângă parcul Tiergarten, păstrează tradiția, însă a fost renovat la cele mai
înalte standarde. Interiorul său elegant, cu mochetă groasă și scaune care se
rabatează generos, transformându-se în adevărate fotolii, contribuie la o
experiență de vizionare deosebită.
Povestea filmului se desfășoară în Xinjiang, aproape de
granița cu Kazahstanul, și îi are ca protagoniști pe Arsin, un băiat de origine
cazahă, și pe Meiju, o tânără chinezoaică han. Împreună, ei explorează natura,
parcurgând colinele aride ale unui sat izolat din vestul extrem al regiunii.
Filmul creează o experiență aproape senzorială, combinând cu măiestrie imaginea
și sunetul pentru a reda frumusețea tactilă a peisajului.
Pe fundalul acestei atmosfere poetice, Arsin asistă
neputincios la suferința fratelui său, care s-a întors acasă după mai mulți ani
petrecuți la Beijing și care încearcă să rămână conectat la realitatea urbană –
deși, în sat, semnalul telefonic este prezent doar în vârful celui mai înalt
deal. Această imagine m-a făcut să-mi amintesc de filmul The Wind Will Carry
Us al lui Kiarostami, adăugând un plus de profunzime momentului.
În cele din urmă, Arsin se confruntă cu vestea plecării lui
Meiju, care urmează să se mute la peste 4.500 km distanță, în Shanghai. Acest
contrast puternic între lumea rurală din vestul Chinei și expansiunea
industrială a estului subliniază o dramă tăcută, dar tot mai actuală, a satelor
aflate în umbra modernizării.
Filmul a câștigat The grand prix of the international
jury for the best film în sectiunea sa.
Living the Land
Aceeași temă a tranziției de la tradiție la modernitate este
explorată și în Living the Land, tot din China, proiectat în fața a peste 2.200 de spectatori la Uber Eats Music Hall, în competiția principală.
Dacă filmul de dimineață avea o abordare lirică, acesta
surprinde în mod direct tradițiile satului chinezesc. Ne poartă prin
ritualurile funerare -înmormântare și deshumare- dar și prin obiceiurile de
nuntă. În paralel, aduce în prim-plan aspecte problematice ale societății
tradiționale, precum alcoolismul, căsătoriile aranjate de părinți și politica
unicului copil, abandonată în 2015. În contrast, filmul explorează și
realitatea orașelor chinezești de azi, unde stresul și munca excesivă definesc
viața cotidiană.
Filmul a caștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun
regizor.
The Best Mother in the World
La prânz, am descoperit un nou spațiu dedicat proiecțiilor:
Haus der Berliner Festspiele. Situată în vestul Berlinului, această clădire
modernă găzduiește o sală impresionantă, cu peste 1.200 de locuri. Și, cum era
de așteptat, la proiecția The Best Mother in the World din
secțiunea Berlinale Special, sala a fost plină.
Regizoarea braziliană Anna Muylaert, cunoscută pentru The
Second Mother, filmul care i-a adus premiul cel mare în secțiunea Panorama
în 2015, revine cu o poveste puternică despre condiția femeii în Brazilia - o
temă ușor de extrapolat nu doar la societățile tradiționale, ci și la cele
moderne.
Pentru a scăpa dintr-o relație abuzivă, Gal își ia cei doi
copii, Rihanna și Benin, îi urcă într-un cărucior și pornește într-o călătorie prin
Sao Paolo care se sfârșește la un meci al lui Corinthians. Filmul oferă o
perspectivă dură asupra dificultății de a rupe astfel de cicluri abuzive, dar
și asupra sistemului precar de reciclare - aici, atât la propriu, cât și în sens
metaforic.
Shirley Cruz face un rol excepțional, iar prezența ei la
sesiunea de Q&A de la final a meritat fiecare minut.
duminică, 16 februarie
Ari, un tânăr învățător, încă locuiește împreună cu tatăl său la 27 de ani. În timpul
unei lecții pe care o predă la clasele primare, sub privirile
inspectorului, suferă un atac de panică fiind incapabil să continue lecția.
Momentul pune în lumină fragilitatea sa emoțională și îl determină să renunțe
la job. Decizia generează un conflict major cu tatăl său, care îl
alungă din casă.
Ari, interpretat de Andraic Manet, alege să vorbească
copiilor de 6 ani despre Robert Desnos, un poet suprarealist, menționându-le
acestora despre relația sa cu André Breton și dependența de opiu, elemente care reflectă starea de alienare
profundă în care se află personajul la acel moment.
Rămas fără un loc stabil, Ari pornește într-o călătorie în care se reconectează cu vechii săi prieteni. Din dialogurile lungi și intense, adesea greu de urmărit de către privitor, reiese un caracter profund emoțional și nesigur, aflat într-o continuă reflecție asupra prezentului și viitorului său. Un suflet blând ce parca traversează viața într-o stare de somnolență. Această atitudine poate fi explicată prin suferința provocată de pierderea mamei, cu care avea o legătură profundă, aspect evidențiat încă din prima scenă, în care ambele personaje apar într-un close-up intim. Cu toate că Ari își exprimă frustrarea la fiecare interacțiune, tânărul rămâne un suflet bun, mereu plin de admirație față de viață.
Holding Liat
Ari s-a terminat la 19:30, așa că trebuia să traversez
Berlinul, din est spre Charlottenburg, în vest, pentru a ajunge la documentarul
Holding Liat, proiectat la cinema Delphi. Am
ajuns cu 20 de minute înainte de începerea proiecției, ceea ce spune totul
despre cât de bine interconectate sunt diversele zone ale capitalei germane.
În aceeași zi, aflasem că urma o grevă generală a BVG pe 20
și 21 februarie și nu-mi puteam imagina ce-aș fi făcut într-o astfel de
situație.
Revenind la film: Liat Beinin Atzili, o femeie cu origini israeliano-americane, și soțul ei, Aviv, sunt răpiți pe 7 octombrie 2023, în timpul masacrului organizat de Hamas într-un kibbutz din sudul Israelului, aproape de granița cu Fâșia Gaza. Documentarul urmărește lupta tatălui ei, Yehuda Beinin, de a convinge autoritățile americane să intervină pentru eliberarea celor peste 250 de ostatici. Prin implicarea directă a președintelui Joe Biden, Liat este eliberată după 54 de zile de captivitate.
La finalul proiecției, atât Liat, cât și tatăl ei au urcat
pe scenă pentru un dialog cu publicul. În ciuda momentelor teribile prin care
au trecut, discursul lor a fost unul echilibrat, lucid, empatic, dar și critic
față de modul dezastruos în care Israelul a gestionat conflictul în zilele
următoare atacului.
Holding Liat a câștigat Berlinale documentary award precum și Prize of ecumenical jury la sectiunea Forum.
luni, 17 februarie
Parental Leave
Little Trouble Girls (Cinema Colosseum)
Debutul în lungmetraj al slovenei Urska Djukic se evidențiază prin abordarea delicată și profundă a universului adolescentin. Filmul o urmărește pe Lucia, o elevă introvertită de 16 ani, care, alăturându-se corului de fete al unei școli catolice, se confruntă cu provocări neașteptate și transformări interioare.
Djukic trateaza cu sensibilitate subiecte complexe precum identitatea, sexualitatea și tensiunile generate de convențiile rigide ale mediului religios. Întâlnirea dintre Lucia și Ana-Maria, o figură enigmatică și mai matură, adaugă filmului o dimensiune suplimentară, provocând-o pe Lucia să iasă din zona ei de confort și să exploreze noi orizonturi emoționale.
Secvențele în care Lucia dezvoltă o pasiune discretă pentru unul dintre constructorii implicați în restaurarea mănăstirii – locul ales pentru repetiții intense ale corului – sunt realizate cu o delicatețe care subliniază contrastul dintre inocența ei și dorința de a descoperi lumea dincolo de limitele impuse de educația strictă.
Finalul mistic al filmului lasă spectatorul cu întrebări deschise și cu senzația unei călătorii nesfârșite spre autocunoaștere. Little Trouble Girls nu doar că explorează universul emoțional al adolescenței, dar pune și sub semnul întrebării normele sociale, invitând la reflecție asupra modului în care convențiile pot influența identitatea personală.
În cadrul secțiunii Perspective, Festivalul de la Berlin oferă o platformă pentru tinerii regizori debutanți, permițându-le să-și expună viziunea cinematografică. Înainte de acest lungmetraj, Urska Djukic a regizat trei scurtmetraje, cel mai recent fiind Granny's Sexual Life, care a adunat numeroase premii internaționale, inclusiv Premiul Cesar pentru cel mai bun scurtmetraj de animație în 2023.
Little Trouble Girls a câștigat Premiul Juriului Fipresci la sectiunea Perspective.
*o corespondență de Cosmin Mihai de la ediția cu numărul 75 a Berlinalei
miercuri, 5 februarie 2025
"Nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva"
EUGENE BUICĂ, DESPRE "MRS. BUICĂ"
Unul din motivele pentru care am decis să pornim programul Doc-minică a fost tocmai pentru a putea vedea la Timișoara filme precum "Mrs. Buică" (2023). "Impertinent", "emoționant", "tulburător", "inconfortabil", a fost numit în multe feluri, cu siguranță nu te lasă rece. După 24 de ani de la prima filmare, Eugene Buică a finalizat documentarul foarte personal "Mrs. Buică", ce are ca punct central conflictele din interiorul familiei sale. În căutarea unei invitații mai personale publicului timișorean, am vorbit cu regizorul care va fi prezent la Timișoara duminica aceasta. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că ai un film? Care a fost declicul?
Eugene Buică: În ‘98 am filmat nunta fratelui meu și acesta era motivul venirii în
România, împreună cu părinții. I-am filmat și pentru a avea niște probe, un document
privind dinamica din familia mea. Nu știam că o să am un film, dar intenția era
acolo. Nu neapărat sa fac un film “din ei”, dar să fiu sincer. Adică sa aflu mai în adâncime cine sunt oamenii ăștia și, dacă iese un film, ok. În 2000 am avut o abordare mult mai profesionistă, când
m-am dus la New York de Crăciun. A început mai concret lucrul la film, cu
camere profesioniste și DP (director de imagine, n.n).
Marele Ecran: A fost un mod de a-i descoperi
pe părinții tăi.
Eugene Buică: Da, exact. Dincolo de asta am putut să spun cu obiectivitate: "chiar dacă sunt părinții mei, ăsta e un material foarte bun. Ar vorbi și altora. Sunt niște arhetipuri."
Marele Ecran: Spuneai undeva că suntem de peste 70 de ani în
trauma asta moștenită. De ce?
Eugene Buică: E cam intrată în ADN, nu-i o chestie de care scapi. Nu știu cum a intrat în oasele oamenilor, și ale mele, dar o văd în jur. Se dă mai departe la copii. Este un mister pentru mine de ce are atâta forță trauma asta.
Marele Ecran: De ce crezi că e important ca filme cum e al
tău, și alte documentare independente, să ajungă la cinema?
Eugene Buică: Lucrurile care sunt mai greu de digerat, ca o pilulă sau vitamină, poate nu ne place gustul lor, dar ne fac bine. Ne simțim bine într-un mod mai adânc. Trăim într-o cultură care ne încurajează să căutăm și să primim sentimentele bune în moduri foarte facile. “De ce să-mi bat capul, că am muncit azi. Hai să merg la un film mult mai comercial. Știu ce se va întâmpla acolo”. E ca un fast food, nu te gândești la nimic și, gata, ai plecat.
E greu ca oamenii să-și dea seama că le e sete, dar beau tot apă sărată. "Poate trebuie să beau o apă pură. Nu asta sărată care mă face să mă tot întorc, dar nu-mi satisface setea."
E și frica de necunoscut. "Cum poate să-mi placă ceva necunoscut despre oameni necunoscuți? Sau să-mi facă bine, să mă scoată din ale mele? Cum poate să facă asta un film documentar și nu o face un film de Hollywood, de 200 de milioane de dolari?"
Marele Ecran: E și un fel de amorțire a noastră? O fugă poate de a simți lucrurile astea? Știm că o să ne doară și preferăm să nu...
Eugene Buică: Cu siguranță. Ce face consumerismul? Ne
amorțește. Ne promite fericire, dar ne oferă amorțire. Scopul e să rămânem
amorțiți și să consumăm mai mult. Revenind în România, mă deranjează că America
a avut așa o influență și că amorțirea asta este “singura cale spre fericire”. Mulți
tineri nu mai au o viață spirituală, fiindcă odată cu negarea Bisericii l-au
negat și pe Dumnezeu. Nu am soluții din păcate.
Marele Ecran: Pare că înlocuim nevoia de spiritualitate cu
teorii ale conspirației...
Eugene Buică: Teorii ale conspirației. Consum de Tik Tok, știri, McDonalds. Haine. Mașini. Cu asta a fost înlocuită setea aia. Poate există și alte căi. Cine a venit la "Mrs Buică" foarte greu să nu aibă o experiență mai adâncă. Poate unii s-au simțit insultați de limbaj: cum să se vorbească așa la cinema? Dar nimeni nu a rămas neutru. Asta le putem garanta spectatorilor: nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva.
Eugene Buică, regizorul şi unul dintre protagoniştii filmului, s-a născut în București, iar la vârsta de zece ani s-a mutat împreună cu familia la New York. După ce a finalizat cursurile Universității din Pennsylvania, a absolvit The Neighborhood Playhouse în New York, unde l-a avut ca profesor de actorie pe legendarul Sanford Meisner.
Ca actor, a avut roluri în peste 50 de spectacole de teatru, filme, seriale de televiziune și reclame. Apariții notabile pe scena teatrelor includ "The Sound of Music" pe Broadway, "Coriolanus" la McCarter Theater din Princeton sau "The Swan" la Lincoln Center, în Manhattan. În ceea ce privește apariţiile în filme, merită menționate "Glass Necktie", "The Group", "Merchants of Venus", "Float", și, cel mai recent, "Jolt" cu Kate Beckingsale. Iar ca seriale: "ER", "Goode Behavior", "Days of Our Lives" sau "Becker".
Între anii 2000 și 2019, Eugene Buică a fost fondator şi director artistic al Academiei de Actorie The Acting Corps, de care au beneficiat atât comunitatea americană, cât și cea internațională, pregătind un număr de peste 4.700 de actori.
marți, 4 februarie 2025
Marele Ecran prezintă Doc-minică
MRS. BUICĂ DESCHIDE SERIA
Dacă la 17 ani nu te simți aventuros, atunci când? Atâția ani împlinim cu Marele Ecran în 2025. Ne-am transformat în tot acest timp, la fel ca lumea din jurul nostru. De la un blog colectiv de cinema, la producție de film, purtați de energia unui festival și a unei comunități. După ce obiectivul de a avea un cinematograf de artă la Timișoara a fost îndeplinit, ne-am pus din nou întrebări existențiale. Care mai e rolul asociației Marele Ecran în peisajul cultural local? Răspunsul a venit treptat și natural, pe măsură ce membrii asociației s-au apropiat de filmul documentar, în ultimii 5 ani. În zona aceasta simțim că putem contribui și explora, ca de obicei, împreună cu publicul timișorean. De-a lungul timpului ați fost alături de noi, ca spectatori sau ca susținători activi ai asociației (voluntari, parteneri, contributori etc.). Vă invităm de acum într-o nouă aventură. Împreună cu prietenii vechi de la Ceau, Cinema! ne-am gândit să extindem pe tot parcursul anului secțiunea Doc-minică (ziua de duminică din festival este dedicată de 8 ani documentarelor). La fel de natural este ca proiecțiile lunare să se desfășoare la Cinema Studio, de care ne simțim legați. În plus, ni se alătură Groupama Asigurari, alt partener implicat în proiectul de reabilitare a cinematografului. Ne unește dorința de a cultiva gustul publicului pentru documentare. Știm că acest public există la Timișoara. Sperăm să-l vedem încă din 9 februarie, la filmul cu care deschidem seria - Mrs. Buică, unul din cele mai tulburătoare documentare ai ultimilor ani. Pe larg, în comunicatul de presă de mai jos.
Tradiţionala secţiune Doc-minică de la Ceau, Cinema!, dedicată documentarelor, se extinde şi în afara festivalului, pe tot parcursul anului, printr-o serie de proiecţii lunare cu filme, în principal româneşti, care se vor vedea în premieră la Timişoara şi, uneori, vor fi urmate de discuţii cu invitaţi.
Programul este curatoriat şi organizat de Asociaţia Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema! şi Cinema Studio şi cu sprijinul Groupama Asigurări.
Seria de filme va începe duminică, 9 februarie, cu proiecţia documentarului “Mrs. Buică” (2023), în prezenţa regizorului Eugene Buică. Co-producţie România-SUA, documentarul spune povestea unei familii obișnuite care, în perioada comunismului, reușește să emigreze în SUA, în căutarea Visului American. Cu doi copii după ei, domnul și doamna Buică sunt doi români ajunși într-o țară nouă fără să reușească să scape de instinctele spiritului lor balcanic. Iubirea lor, scandalul, tragediile și chiar destrămarea familiei în sine sunt surprinse fără filtru de ochii și obiectivul fiului lor cel mic, care documentează totul.
“Mrs. Buică” a avut premiera la Festivalul Astra de la Sibiu, iar anul trecut a primit două nominalizări la Premiile Gopo, pentru cel mai bun documentar şi cel mai bun debut.
Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul cinemastudio-tm.ro.
“Filmele documentare ne ajută să înțelegem mai multe despre lumea în care trăim. Curajoase și revelatorii, ele sunt astăzi mai necesare ca oricând. Inițiem acest program pentru că documentarele independente, de autor, intră rareori în distribuție la Timișoara, deși merită descoperite de publicul larg. Iar Cinema Studio e cea mai potrivită casă pentru Doc-minică”, spun reprezentanții asociației Marele Ecran.
Secţiunea Doc-minică, sau ideea de a dedica filmului documentar o zi din festival, are o tradiţie de opt ani la Ceau, Cinema!Marele Ecran a co-iniţiat şi, timp de nouă ediţii, a co-organizat festivalul, alături de Pelicula Culturală. Cele două asociaţii se numără printre partenerii implicaţi în conceperea proiectului de reabilitare și refuncționalizare a Cinema Studio, care s-a redeschis pentru public la sfârşitul lui 2024. A 12-a ediţie a Festivalului Ceau, Cinema! va avea loc între 16 şi 20 iulie.
luni, 30 decembrie 2024
Anul vechi care a fost pe Marele Ecran
4 DIN 2024
"Hai să alegem 4 filme cu care rămânem din 2024" a propus Felix, apoi evident că ne-am abătut toți de la regulă. Titlurile menționate mai jos sunt aproape toate încărcate de aerul ciudat al prezentului, de la haosul din lume și mesianism la apocalipsa unui pisic. Chiar dacă anul a fost tulbure și am scris foarte puțin aici, am văzut în 2024 finalizarea unor proiecte de cursă lungă, în care colectivul Marele Ecran a fost implicat de la început. Între timp am împlinit și 16 ani de activitate. Iar acum, filmele.
ADINA BAYA
All We Image As Light. Poetic, languros estetic, cu dragostea bântuind latent pe traseele sinuoase ale personajelor, filmul a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase descoperiri de anul ăsta, o mică bijuterie cinematografică. Cu legăturile complexe și întortocheate dintre personaje, analizate blând cu camera neintruzivă a lui Payal Kapadia, care face totodată și un portret plin de culoare al Mumbai-ului, cu toate contrastele sale surprinzătoare și cu tușe sociale trasate discret, dar pregnant.
Anora. Pentru finalul absolut răvășitor, care dezvăluie personajul în toată fragilitatea lui, ca miezul moale al unui fruct țepos. M-a rupt acea scenă de la sfârșit (după un film la care altfel am râs suficient) și am recunoscut în protagonistă atâtea alte personaje feminine cu vulnerabilitate bine-bine ascunsă sub straturi multe și groase (de machiaj, haine cu sclipici, înjurături și forță afișată ostentativă, replici tăioase și palme împărțite simbolic în stânga și în dreapta).
Anul Nou care n-a fost. Aveam mare nevoie de un film nou care să descrie Revoluția și cum arăta
România în preajma izbucnirii ei. Știu, mai avem filme cu teme similare, dar căutam
unul care să fie și pentru prietenii mei necinefili sau care nu cunosc România
suficient de bine, și pentru nativii digitali printre care mă învârt toată ziua
(care poate nu au antrenamentul vizionării unor cadre lungi în care se mănâncă
ciorbă, de exemplu, ci au creierul modelat de social media și vor cadre dinamice, dramă,
râs și gratificări rapide), dar care să fie totuși plin de miez, adică să te
facă să simți exact ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat. Acum am așa ceva.
FELIX PETRESCU
Critical Zone. O poveste parcă scrisă de un daoist suprarealist iranian, mi-a adus aminte de Chuang Tzu și gândurile lui despre fluture. Filmul meu favorit din 2024. Puteți să-l vedeți cu ochii închiși sau în alte stări alterate.
Caught by the tides. Unul din cei mai iubiți cineaști autori contemporani în ograda mea e Jia Zhangke. Am văzut tot ce a făcut și o să încerc sa fiu viu să pot vedea si ce o să mai facă. Un film care te scufundă într-un ocean de mister și tristețe, o poveste care schimbă obiectivul de pe decor pe subiect cu o ușurință fantastică. O poveste a Chinei în ultimii 20 de ani spusă prin colaje intime. Dureros de intim. Să nu-l ratați!
Flow. Rar când animalele nu sunt antropomorfizate și ridiculizate cu dialog șmecher în filmele de animație! Ăsta e unul din cazuri. Apocalipsa si post-apocalipsa trăită din punctul de vedere al unui pisic. Mistica pisicească e fascinantă. Un film independent și trippy. De văzut cu cei mici daca aveți, dacă nu, de văzut oricum!
Chime. Horrorul anului pentru mine. Maestrul Kiyoshi Kurosawa face aici un film mic și bun. Mai degrabă un exercițiu cinematografic decât un film solid dar suficient de rece și straniu ca să lase fiori și gânduri fantomatice pentru un an întreg.
+BONUS 4 recuperări tare bune (văzute anul ăsta)
IONUȚ MAREȘ
Din diverse motive, n-am apucat să văd încă toate filmele din 2024 considerate importante (cel mai mare regret e “The Brutalist” de Brady Corbet; în schimb, pot să spun că am bifat “The Room Next Door” de Pedro Almodóvar, dar nu e printre favorite). Ce să mai zic de potenţialele diamante ascunse prin multiplele şi stufoasele secţiuni ale principalelor festivaluri.
Am ajuns totuşi la câteva zeci bune dintre titlurile care au avut premiera mondială în acest an, şi exclusiv dintre acestea mi-am ales top ten-ul. Unele s-au văzut deja în distribuţie sau în festivaluri la noi, altele vor ajunge foarte probabil anul viitor.
Pe unele le-am ales pentru că m-au emoţionat puternic (şi în moduri neaşteptate), iar pe altele, pentru că m-au fascinat îndrăzneala şi inventivitatea lor. Toate sunt de ficţiune (uneori infuzată de documentar), cu o singură excepţie - chiar prima poziţie, care ar fi documentar (însă acel film e atât de special şi de greu încadrabil, încât astfel de etichete sunt limitative în cazul lui).
Retrospectiv, toate mi se par teribil de ancorate în aerul vremurilor ciudate pe care le trăim. La final am adăugat şi două recuperări din 2023 pe care le-aş fi inclus probabil în top ten-ul de anul trecut, dacă le-aş fi văzut la timp. Pentru că e vacanţă, n-am mai avut chef şi energie de explicaţii la fiecare.
LUCIAN MIRCU
Am văzut puțin, prea puțin din acest an, printre vizionări ale numeroaselor versiuni de montaj la filmul nostru (alături de Mircea Gherase și Letiția Ștefănescu), așa că voi trișa de data asta. Propun cap de listă imaginea care întrupează pentru mine chipul acestui an. Mi-a rămas pe retină din body-horror-ul lui Coralie Fargeat, The Substance. Ca într-un Frankenstein stricat, sunt întrețesute în "monstro" angoasele timpului, spaime trecute și viitoare (grotesc-absur-dezumanizare) plus tot felul de monștri care erau aici dar nu îi zărisem.
Din monștri pe care totuși i-am văzut, au rămas să mă bântuie: Săptămâna Mare (Andrei Cohn), Anora (Sean Baker), Vermiglio (Maura Delpero), The Seed of the Sacred Fig (Mohammad Rassoulof), The Second Act (Quentin Dupieux), Close Your Eyes (Victor Erice). Documentare: Rejeito (Pedro de Fillipis), Werner Herzog: Radical Dreamer (Thomas Von Steinaecker). Pentru escapism dublu rafinat (garantat de Gary Oldman) puteți apela oricând cu încredere la seria Slow Horses ("The Office meets John Le Carre"), ajunsă la sezonul 4.
RICHARD MARIUS ILIE
